Dinspre răsărit bate vântul. Scânteile, flăcările, fumul urcă

spre slăvi. Suflă vântul mai tare. Flăcările se îndoaie, ling pământul. Dinlăuntrul grajdului răzbesc răgetele de cornute, nechezături de cai înspăimântaţi.

Se dezmeticesc din fierbinţeală unii, se reped spre uşile grajdurilor. Le deschid. Grajdurile sunt o mare de flăcări.

Din când în când din grajduri iese câte un cal aprins.Se învârteşte de câteva ori năuc prin curte. Trece nălucă

printre oameni. Se împiedică. Se prăvale. Arde carnea.Sfârâie pielea. Calul zvâcneşte o dată din copite, îi tremură botul ars, se linişteşte. Mă uit la calul căzut lângă

mine.I-au plesnit ochii. I-a ars carnea. Pântecul e prăjit, ca şi cum l-ar fi ţinut cineva de viu pe grătar. Începe a mirosi a scrum, a scântei, a carne arsă. A luat foc şi casa cea mare a boierului.

— Vedeţi, strigă unul din Caraveneţi, care s-a băgat şi el în ciorbă, înalt, mustăcios, nu cumva să fie oameni înăuntru, să piară!

147

— Nu-i nimeni înăuntru. Când au simţit fumul, rumânii s-au năpustit afară, pe scări.

Un băiat şi-a pus pe umeri o haină cenuşie care îi vine până la genunchi. Se uită la picioarele lui desculţe, la genunchii jupuiţi şi, mai sus, la haina cu nasturi lucioşi, pe care a îmbrăcat-o. Mângâie întruna haina, spune ca prostul:

— Astăzi sunt şi eu boier. Am luat jantilica boierului, jantilica boierului…

— Bagă de seamă să nu-i fi luat şi năravurile…Băiatul se apropie de casa boierului, pe care o mistuie focul. Dezbracă

jantilica. O aruncă în flăcări.

— Ce faci, măi, de ce arunci haina în flăcări?

— Decât să iau odată cu jantilica boierului şi năravul lui, mai bine rămân tot gol.

A rămas într-adevăr gol. Cămaşa lui, numai petice.Peste cămaşă poartă o flanelă spălăcită, de bumbac, cu găuri mari, rotunde, pe spinare, în coate…

Ard grajdurile. Ard vitele. Arde casa boierului, casa lui State Pantazi.

Slugile, nevăzute. Boierul a plecat la oraş înainte de a se fi mişcat satele. Iarna, boierii stau mai mult pe la oraş decât la moşii.

Au pierit logofeţii. Au pierit pândarii. De cucoana boierului, nici urmă. Au dat cu toţii bir cu fugiţii. Parc-au intrat în pământ. Ei, n-ar fi fost rău să intre…

Tiţă Uie strânge oamenii…

Gloată, în mijlocul satului. Ne bucurăm că am ajutat să se dea foc curţilor boiereşti de la Cârligaţi! Dar peste bucuria noastră cade o supărare. Aflăm că în timp ce noi aprindeam acareturile boierului State Pantazi la Cârligaţi, la Băneasa, cu toată paza jandarmilor, rumânii i-au dat foc ologului. Nici aci n-au avut noroc să-l prindă pe boier.Au pus mâna numai pe logofătul Oprea Căţui Strâmbu.L-au trimis pe lumea 148

celaltă. Dac-o putea, o să le pună pe acolo botniţe diavolilor. Dac-o putea… N-o să poată…

Asfinţeşte soarele. Cerul rămâne roşu. Până departe ard toate conacele, toate curţile boiereşti.

Târziu, ne potolim. Frate-meu Ion a adus de la curtea boierului din Cârligaţi un fier de plug. Greu fierul. El totuşi l-a purtat peste dealuri în braţe. Îl arată tatii.

— Iată ce fier de plug am luat, tată! Oţel curat. Dacă îl punem pe ăsta la plugul nostru, să tot avem pământ să

arăm…

— Nu vezi, mă prostule, că e mare? Asta e fier de plug boieresc. Nu se potriveşte la plugul nostru…

Încearcă frate-meu să potrivească fierul boierului la plugul nostru. A avut dreptate tata. Fierul e prea mare. Nu se potriveşte. Degeaba l-a purtat frate-meu în braţe atâta timp.

— Ce să fac cu el, tată?

— Nu ştiu! Îngroapă-l undeva, în arie… Poate tot o să ne trebuiască într-o zi.

Frate-meu se duce cu cazmaua în arie, sapă o groapă, aruncă în ea fierul de plug. Îl acoperă. Împrăştie ţărână

peste el, să nu se cunoască locul – ţărână şi paie.

— Măi, omule, o aud vorbind pe mama, crezi tu că faceţi bine voi cu răscoala asta? O să aducă boierii armata, o să

ne omoare fără milă.

— S-ar putea să fie aşa. Dar cum să ne purtăm altfel! S-au sculat toate satele pentru pământ. Trebuie să isprăvim o dată cu boierii şi cu slugile lor, altfel pierim. Nu vezi câţi suntem în jurul mesei? Şi nu vezi că pe masă nu se află

mai nimic?

Zece-doisprezece suntem în jurul mesei!… Masa e mică, rotundă, stăm înghesuiţi. În mijlocul mesei, răsturnată, mămăliga pe care mama o taie cu aţa, felii. Luăm fiecare câte o felie în dreptul nostru. Mama pune o strachină şi în 149

strachină ciorbă de praz. Nici n-avem atâtea linguri câţi suntem în casă. Eu mănânc cu aceeaşi lingură cu care mănâncă soră-mea Evanghelina. Înghit eu o dată şi-i trece ei lingura, înghite ea odată, mi-o trece mie, ne mânăm, cum se spune.

Se găsesc oameni în sat care, la opt guri, au o singură

lingură. Şi-o trec din mână în mână. Noi, se cheamă că

suntem oameni cu stare. Avem patru-cinci linguri în casă…

— Dar, spune mama, credeţi voi că boierii o să se lase aşa, omorâţi? O să-i omorâm pe ăştia pe care îi prindem, dacă

prindem vreunul, dar ce facem cu cei care au fugit?Au să

vină cu soldaţi.

— Şi eu m-am gândit la asta…

N-are nicio lumină pe faţă tata. Azi a luat parte la revoluţie. Mâine iar o să se ducă să dea foc…

A căzut noaptea, întunecoasă, apăsătoare.

— Hai să ne culcăm! Om vedea ce-o mai fi!

Oamenii se culcă. Caraulele se plimbă pe uliţi şi bagă de seamă că nimeni nu doarme. Mereu scârţâie o uşă. Mereu ies oamenii pe afară, tăcuţi, căutând să prindă cu urechea zgomote neobişnuite. Niciun zgomot neobişnuit nu se aude.Numai zările, din loc în loc, pâlpâie – conacele ard, curţile boiereşti ard.

Deasupra lumii, cerul rece, de sticlă, spuzit de stele.Cerul se uită la oameni cu mii şi mii de ochi, cu ochi de stele, cu ochi aprinşi.