— A fost la Cârligaţi. Mâine o să fie la Secara. Am văzut noi nişte focuri pe Olt alaltăieri seara…

— Păi, se vedeau, cred, şi de la Craiova, cum să nu se vadă de la voi!… Abia am scăpat. S-a lăsat urgie mare pe valea Oltului…

— Ei, cum a fost?

Mama a ieşit în tindă, s-a întors cu un codru de mămăligă.

— N-oi fi mâncat, Tăchiţă…

— N-am mâncat, leică Mărie, de alaltăieri n-am mâncat nimic.

Pe colţul patului, mama întinde un şervet…

— Strângeţi-vă, măi, picioarele!

153

I-a adus mama ceapă, un ciob cu sare. Sparge cepele cu pumnul unchiul-meu, întinge cu foaia de ceapă în sare, mănâncă. Îi trosnesc fălcile.

Ei, sunt tari cepele! Mă ustură ochii. Pe unchiul Găbunea nu-l ustură ochii. Mănâncă. Înghite dumicat după dumicat.

Printre dumicaţi, povesteşte:

— Am văzut dincolo de Olt focuri. Am trimis pe unul călare să afle ce se întâmplă pe acolo. S-a dus al lui Jiganie.Mai repede, mai încet, cum a vrut el. A văzut că oamenii din Leul au pornit răscoala. Au omorât pe boier, au dat foc curţilor boiereşti. Ne-a venit ştire că în statele de dincolo de Olt oamenii s-a răsculat, i-au ucis pe boieri să nu mai fie robi, să intre în stăpânirea pământurilor… S-a întors al lui Jiganie în goana mare, să plesnească sub el calul, mai multe nu. A străbătut satul urlând cât îl ţinea puterile: „La revoluţie, măăăăăă, la revoluţie! Să-i omorâm pe boieri! În toate satele ai noştri îi ucid pe boieri. Dacă nu ne ridicăm să-l tăiem pe boierul nostru astăzi, au să vină ăi de pesteOlt să-l omoare şi-au să ia ei moşia să şi-o împartă.” Atât ne-a trebuit. Asta a fost, cum se spune, picătura care a făcut să se reverse paharul. Gândeam de mult să facem isprava asta. Dar ce ziceam? Să mai aşteptăm. S-or mai ridica şi alţii. Un sat, dacă se răzvrăteşte, îl rade stăpânirea cu tunul. E altceva dacă se răscoală ţara toată dintr-o dată.Am aflat că acum s-a răsculat de la un cap la altul îl ştii, nene Tudore, pe ciocoiul de la noi…

— Parcă-l ştiu…

— E puternic al dracului. Trăieşte mai mult la Bucureşti boierul nostru, conu Zagoriţ, cum îi zicem noi. Dă pe la moşie numai când are de luat socotelile de la logofeţi, mai des vine fiu-său, căpitanul. Ei, ce ne-am spus noi!…Ne-am adunat la primărie, ne-am sucit, ne-am învârtit.Nici chip să

mai pierdem vremea. Al lui Jiganie adusese vestea spre seară. Curtea boierului, împrejmuită cu ziduri de piatră.

154

Uşile, de stejar. Înăuntru, câinii, lupi nu câini.Dacă nu te cunosc, te rup. Ca fiarele sălbatice te rup. În curtea boierului, felinarul mare luminează peste tot. Ne-am înţeles să lăsăm să cadă bine întunericul… A trecut chindia, a trecut seara. A căzut noaptea. S-a lăsat o noapte neagră, ca venită de pe altă lume. Ne adunasem la primărie, ca două sute de rumâni. Aş fi vrut să merg la curtea boierului şi parcă n-aş fi vrut. A venit Iancu Dachin.

Îi ştii pe al luiDachin: oamenii îi spun nebunul. Nu e nebun. E numai curajos. Nu cunoaşte frica. Lângă el, Dinu Dincă, Ion Giampalie… S-a suit pe-o capră de tăiat lemne din curtea primăriei, al lui Giampalie. Veniseră şi nevestele cu noi. Veniseră şi copiii la primărie, pe întuneric. Al lui Giampalie a ridicat glas:

— Mergem la curte să-i dăm foc! Nu este boierul acasă.Dacă l-am fi prins aci, l-am fi zdrobit. O să-l prindem pe administrator. O să-l omorâm pe javra de Ştefănescu.

Revoluţie trebuie să facem. E careva care nu merge? Să se dea pe faţă…

Am auzit, lângă glasul lui Giampalie, glasul lui Dârju…Nu-l ştii pe Dârju!… Nimeni nu e mai înalt ca el în sat, înalt, voinic, gros…

— Cum să nu-l ştiu?! Am făcut armata cu el la călăraşii cu schimbul… Când încăleca, se aducea calul de spinare sub greutatea lui, da drumul la vânturi pe sub coadă…

— Care nu merge, mă? Care e ăl de-i este frică? Să văd că rămâne unul în urmă, l-am şi pălit în moalele capului cu beldia. După noi!… După noi…

Au luat-o ei în frunte, noi după ei, pe uliţele satului, strâmbe şi întortochiate. Pe la colţuri, s-au mai dosit unii după garduri, au rămas în urmă, dar la curte tot am ajuns ca o sută cincizeci de rumâni, başca muierile, başca plozii…Am ridicat lângă zid scară vie de oameni, ca la armată. S-au urcat pe spinările noastre câţiva. L-au ridicat 155

pe Iancu Dachin până sus, l-au zvârlit peste gard. I-au zvârlit numaidecât şi ciomagul. Din zbor a prins ciomagul Dachin. Întâiul lucru care trebuia făcut era stingerea felinarului. Parcă aitimp să te urci pe stâlp până la el şi să-l stingi? Câinii, să-l sfâşie!… Roată cu ciomagul a pocnit câţiva peste bot. Chelălăie câinii loviţi, dar nu se lasă.

Apărându-se cu ciomagul a mers al lui Dachin la felinar. A spart felinarul, lampa s-a răsturnat, s-a stins. A căzut întuneric peste curtea boierului. Am mai sărit câţiva în curte cu ciomegele. Am alungat câinii. Ne-am dus la poartă. Am deschis-o. Au năvălit toţi înăuntru. Ne-am repezit – cum şi trebuia – întâi la case.Slugile, luate pe neaşteptate, fugeau, le sfârâiau călcâiele. N-aveam noi nicio socoteală cu slugile.

Le-am lăsat să fugă, să se ascundă, să sară gardul, s-o ia spre pădure.Ducă-se dracului!… Noi îl căutam pe Ştefănescu. Dar, vezi drăcovenie! Dumnealui simţise ceva de cu dimineaţă prin firul telefonului, plecase la oraş de cum se luminase de ziuă. Am dat într-o odaie peste nevastă-sa, beteagă, în pat, în cămăşuţă subţire, în jurul ei copiii – trei fete mici: Gica, Sica, Milica. A început cocoana să se vaiete, fetiţele să bâzâie. Al lui Giampalie a vrut să le terciuiască

scăfârlia cu bâta. L-am oprit.

— Măi, Giampalie, i-am spus, noi am venit să omorâm muieri şi copii?… Bagă-ţi minţile-n cap, netotule!… De ce să

omorâm, când nu avem nevoie să omorâm? Dacă l-am fi prins aci pe boier, l-am fi omorât. L-am fi omorât şi peŞtefănescu. Cu neroada asta, cu plozii ei, n-avem noi de ce să ne încărcăm sufletele!…

— Aşa e, l-am auzit pe Dârju.

A scuipat al lui Giampalie spre cucoană, i-a întors spatele.

Oamenii, după el. Am dat-o pe nevasta logofătului în grija muieri-mi s-o ducă în sat. A urcat-o nevastă-mea pe muiere într-o căruţă care se afla pe-acolo, a dus-o la un pândar, a ascuns-o. Mulţumesc lui Dumnezeu că am putut să fac 156

cuiva un pic de bine. Am scăpat patru suflete de la moarte.

Asta e una la mână. A doua, nu mai e la mână. Epe spinare.

Am

dat

foc

conacului.

Am

dat

foc

grajdurilor.Înainte de a da foc conacului, am spart oglinzile. Am găsit nişte farfurii. S-au repezit muierile la ele şi le-au spart.Am dat foc la surele de paie, la hambarele cu cereale. Erau pline ochi, până sus. Şi satul pătimea şi se stingea de foame.Focul s-a ridicat până în slava cerului. Laţi văzut!… A ars repede curtea boierească. Am spart pivniţele. Îl ştii pe Tănăsoiu, ăla îndesat, care umblă parcă

şi-ar târî târtiţa pe pământ. Tănăsoiu a furat trei raţe. Trei raţe a furat nenorocitul, auzi, nene Tudore? Am isprăvit revoluţia. Am aşteptat. Nici noi nu ştiam ce aşteptăm…

Poate am aşteptat să vie studenţii să ne dea pământul boierilor. A venit altceva. Ieri dimineaţă, ne îmbulzeam pe uliţa satului, cârduri-cârduri. Am zărit venind pe muchia dealului pe Afanazie Zagoriţ, căpitanul de cavalerie, băiatul arendaşului.După el, escadronul de călăraşi, cu carabinele la spinare.Mergeau în rânduri dese şi-şi legănau suliţele.

Au coborât în galop, spre sat, pe rusca mică. Acum ştii: când cobori rusca, în dreapta, stă al lui Răducu, Ilie al lui Răducu. Amuncit pe la oraş cu ziua şi s-a întors astă-toamnă acasă cu ceva bani. Ce s-a gândit el: să iasă din bordei, să-şi facă o casă deasupra pământului, ca oamenii.

Stâlpii, i-a pus astă-toamnă, acoperişul tot astă-toamnă l-a pus. Acum trebuia numai s-o învelească, să-i lipească

zidurile cu pământ amestecat cu paie. Nici nu venise la revoluţie Ilie allui Răducu. Se afla călare pe creasta casei, bătea cuie în şindrilă. A ajuns în dreptul lui Afanazie Zagoriţ, a oprit calul, a pus carabina la ochi, a tras. S-a rostogolit omul de-a-n boul de pe acoperişul casei în bătătură, ghem de carne însângerată. A ieşit nevastă-sa din bordei când a auzit foc de puşcă. La început, nici n-a ştiut ce s-a întâmplat, pe urmă l-a văzut pe bărbatu-său 157

horcăind, scăldat în sânge, l-a văzut pe Afanazie Zagoriţ, în uliţă, cu arma întinsă. Lângă nevasta lui Răducu, copiii.