Nu e bine când oamenii ridică parul contra stăpânirii.
— Păi oamenii n-au pornit contra stăpânirii, părinte.Au pornit contra boierilor, spune Şontrocan, ciobanul, care poate mânca o oaie friptă la o masă, numai să i-o dea cineva.
— Dacă tăceai, mai bine o nimereai, Şontrocanule, ziceTiţă Uie. Păi stăpânirea a cui este? A noastră sau a boierilor? De o pildă, aici la noi cine-mi este prefect?
Ginerele lui boier Gherasie, ologul de la Băneasa, Dinu Drăculea, băiatul răposatului boier Barbu Drăculea de la Furculeşti… Boierii sunt una cu stăpânirea, asta e limpede. Dar tot atât de limpede este că boierii sunt puţini şi noi suntem mulţi. Dacă o să ne ridicăm toţi deodată, o să izbutim să-i stârpim.
Popa Tomiţă Bulbuc răstoarnă în tâlvul gurii a doua cinzeacă de drojdie.
— Tii, că tare e, afurisita!…
— Cine, părinte, revoluţia?
— Nu, taică, nu, drojdia… Cu revoluţia, taică, să nu vă
încurcaţi. Boierii sunt şi ei lăsaţi de Dumnezeu. Aşa e scris, unii să aibă mai mult, alţii să n-aibă nimic. Dar cerul, taică, cerul e al săracilor. Raiul, taică, raiul e al 131
săracilor…
— Nu s-ar putea, părinte Bulbuce, să mai dăm ceva rai şi pe la ciocoi? Să mai luăm şi noi ceva pământ! Tare ne-ar prinde bine…
— Măi, Uie, taică, mie iaca nu-mi place cum vorbeşti tu.
Câte vorbe ai rostit acum, tot cu atâtea păcate ţi-ai încărcat sufletul… Mai treci pe la biserică, taică, să mai auzi cuvântul lui Hristos…
— L-am auzit, părinte, şi nu o dată. Mi se pare căHristos nu era cu boierii, ca sfinţia-ta…
— Mai toarnă-mi o cinzeacă, Tomo, că mă ard măruntaiele… Cum spuneam, taică. Nu vă puneţi cu stăpânirea, cu boierii. Sunt tari, taică, boierii sunt tari.
Dumnezeu a lăsat aşa. Ia gândiţi-vă! Dacă toţi ar fi boieri, cine ar mai scurma, taică, prin ţărână cu ghearele, să
semene şi să culeagă bucatele?!… Diavolul vă îndeamnă la răscoală, taică, diavolul.
— Setea de dreptate, părinte, şi burta. Burta noastră şi burţile copiilor noştri, nu diavolul…
— Bine, taică, bineee! Bineee! Să nu ziceţi că nu v-am spus…
Se duce popa. Vântul îi umfla sutana neagră. Oamenii fierb între ei. Cârciuma e plină de fum…
— Aşa! Să dăm cer la ciocoi, să-i trimitem în cer pe ciocoi.
Să mai trăim şi noi pe pământ. Să ne mai slăbească popa cu lumea de dincolo, cu iadul şi cu diavolii… Mai diavoli ca boierii nu se află!…
Se întoarce seara acasă tata, cu mine de mână. A întârziat la cârciumă…
— Mă, copii, mă, ia ieşiţi afară! Se vede foc mare spre răsărit.
Ies toţi, buluc, pe prispă. Ne uităm spre răsărit. Cerul e roşu, de parcă s-a aprins într-acolo o pădure. Nu e nicio 132
pădure pe aproape. Ca să vedem mai bine, ne urcăm pe linia ferată. Tot nu vedem bine. Ne suim pe vârful dealului.
De acolo, într-adevăr, focul se vede în toată frumuseţea lui sălbatică. Acum ştim. Arde conacul de la Secara. Ce s-o fi întâmplat? Poate a dat cineva foc şurelor de paie… Se întoarce soră-mea Riţa spre miazănoapte…
— Tată, şi pe Belitori se arată foc.
Spre Ruşi, în sus, departe, în adâncul nopţii, s-a aprins alt foc. Întâi două şuviţe se ridică şovăitoare. Apoi dintr-o dată se fac una, se lăţesc, se înalţă deasupra lor – o coloană roşie de fum.
Noaptea e fără nori, fără lună. Focurile au alungat pe alocuri întunericul. Un foc spre Secara, spre răsărit – altul spre Ruşi, spre miazănoapte. Focurile au rupt noaptea.
Dar iată, spre apus izbucnesc alte focuri: unul spreCârligaţi, unul spre Dunăre, pe lângă Olt, la Saiele. Se mai ridică un foc înalt. Ştim că acolo e moşia Furculeştilor, moşia prefectului Drăculea…
Acum noaptea a fost spartă pretutindeni. Câmpul –
luminat. Focuri ard şi mai departe. În toate părţile se văd pâlpâind focuri mai mici, focuri pe care numai depărtarea face ca noi să le vedem mărunte.
— Parcă auzisem eu ceva în sat, spune tata. Auzisem ceva despre răscoală, că s-ar fi apropiat de ţinutul nostru…
Focurile ard. Vâlvătăile lor sfâşie noaptea, sunt departe de noi, nu ne încălzesc. Tremurăm.
Satul întreg s-a urcat pe deal şi priveşte. Îl aud pe nenea Mihalache:
— Încotro, nene Tudore?
— Să duc copiii acasă, i-a pătruns frigul.
— Să nu te culci, nene Tudore…
— N-o să mă culc.
