şi mulţi alţii gem bătuţi, legaţi, ferecaţi, lângă zidul primăriei. Trece prin faţa lor popa TomiţăBulbuc, care s-a afumat cu câteva drojdii la cârciuma luiToma Ocî – s-au deschis iar toate cârciumile de cum a sosit în sat armata –
se opreşte, le aruncă vorbe:
— Vă spuneam eu, taică, să nu vă luaţi de piept cu stăpânirea, că stăpânirea e de la Dumnezeu lăsată. Nu maţi ascultat. Suferiţi acum, taică, suferiţi… Nu e rău. O să
vi se ierte mai uşor păcatele, că… Dumnezeu e bun, taică, iartă.
— Mai tacă-ţi gura, părinte, nu-ţi bate joc de noi, spune printre buzele umflate, plesnite de bătăi, moş Floroiu. Că
nu ţi-o astuparăm cu pământ alaltăieri…
O ia din loc popa Tomiţă Bulbuc. Pe trei cărări o ia din loc popa. Printre cei cărora încă nu le-a venit rândul la bătaie, închişi în sala şcolii, se află şi tata. Îl cercetează un sergent-major, reangajat:
— Cu ce te-ai ales din revoluţie?
— Am răsuflat, îi răspunde. Am răsuflat şi eu o dată.Că
nu mai puteam îndura…
— Tu ce-ai furat? îl întrebă pe frate-meu Ion alt sergent.
— Un fier de plug de la Cârligaţi.
— Unde e fierul de plug?
— L-am îngropat.
Vin doi soldaţi cu frate-meu, care are mâinile legate la spate. L-au bătut măr. Frate-meu îi duce în fundul ariei, lângă plop, le arată:
— Aici am îngropat fierul…
Soldaţii dezgroapă fierul şi-l duc la primărie. Acolo îl bat 171
pe frate-meu cu fierul în cap până leşină. Îl învie cu apă.
Apoi iar îl bat. Majurul şi cu un sergent îl bat…
Gradaţii, soldaţii, cu baionetele la puşti, păzesc arestaţii.
La Secara, a venit cu armată de la Bucureşti însuşi colonelul Pienaru. Treizeci şi şapte de oameni au fost împuşcaţi într-o singură dimineaţă. Printre ei şi câţiva băieţandri. Printre ei unchiu-meu Precup Urban Uţupăr…
Colonelului Pienaru i-a plăcut să se joace niţel de-a războiul. A poruncit să se sune goarna şi să strige să iasă
oamenii în uliţi cu femei, cu copii, că el iartă pe toată lumea, că vrea numai să se adune satul la primărie să spună el, colonelul, câteva cuvinte. Au ieşit rumânii în uliţi, soldaţii i-au împins spre primărie, au făcut lanţ în jurul lor.S-a arătat colonelul, călare, înconjurat de ofiţeri. Lângă colonel, mâna lui dreaptă, căpitanul Cantacuzin.
— Să iasă în faţă, a strigat colonelul, toţi acei care au luat parte la răscoală!
Rumânii s-au strâns unii într-alţii, – n-a făcut unul un pas înainte.
— Am poruncit să iasă în faţă toţi cei care au luat parte la răscoală. Nu s-aude?
— Ba se aude, domnule, colonel, a răspuns unchiu-meuUţupăr, iacă, eu am început aci, în sat, răscoala…
A ieşit din rânduri. Păstra căciula pe ceafă, o căciulă veche cu fundul spart, roasă pe margini de atâta purtat.
— Şi eu am luat parte la răscoală, a spus mătuşă-meaUţupăr.
A trecut lângă bărbatu-său.
— Am fost şi eu pe-acolo, a sărit cu gura Diţa, vară-mea, cea cu buză de iepure.
Gloata a înaintat. I-au înconjurat oamenii pe-aldeUţupăr.
— Se laudă ăştia, domnule colonel. Nu numai ei au făcut răscoala. Răscoala am stârnit-o noi toţi, satul întreg, satul pe care îl storci şi-l beleşti dumneata…
172
— Care eşti tu, măi, ăla de vorbeşti cu atâta necuviinţă?
Ieşi mai la margine să-ţi văd mutra!…
— Nu numai mutra să mi-o vezi, boierule, să-mi vezi şi spinarea.
Spunând acestea, Radu Turcu s-a apropiat de colonel.Dintr-o zvâcnire şi-a dezbrăcat cojocul peticit. A ieşit la iveală pielea goală, neagră, păroasă, întinsă pe ciolane.
— Vezi-mi spinarea, boierule… E plină de semne.Unele mi le-ai lăsat dumneata, când eram flăcăiandru.Altele mi le-a scris pe spinare câinele de Filip Pisicu. Altele jandarmul, când am cântat la o nuntă un cântec scornit de răposatul flăcău a lui Uţupăr…
A tăcut Radu Turcu. Satul priveşte spinarea bălţată de semne adânci, săpate în piele, a omului care aşteaptă să
fie zdrobit…
— Toţi avem semne pe spinare, boier Pienaru! strigă
oamenii cu ochii cărbuni aprinşi. Ucide-ne pe toţi, că acum ne ai în mână!…
— Omoară-ne,
ucigaşule!
strigă
mătuşă-mea
Uţupăr.Acum ne-am răsculat pe negândite. Altă dată o s-o facem cu mai multă chibzuinţă…
— Ăştia au înnebunit, domnule colonel, l-a auzit satul spunând pe căpitanul Cantacuzin.
— L-au uitat pe Dumnezeu, au uitat sfânta biserică, a grăit şi popa Mitiţă Luncescu, mângâindu-şi barba ciumpăvită cu foarfeca. A intrat diavolul în cugetele lor…
