— Vezi că, spune unul lălâu, puţin la minte, noi aici am venit să facem revoluţie.
— Cum adică?
— Iaca, am venit să te ciomăgim oleacă şi să-ţi dăm foc la acareturi.
— Ce? Nu sunteţi în toate minţile? De ce să mă ciomăgiţi?
De ce să-mi daţi foc la acareturi?
— Dacă n-avem alt boier!…
— Mă oameni buni, eu nu sunt boier, eu sunt om de-ai voştri… Am purtat, ca şi voi, opinci…
— Dacă eşti de-ai noştri, spune Beşcu, de ce dormi în pat cu saltea şi mănânci stafide cu cucoana?…
— Dacă eşti de-ai noştri, aruncă o vorbă Ilie Gâscanu, de 140
ce porţi haine ca notarul?
— Dacă eşti de-ai noştri, de ce ne iei dobânzi mari când ne dai pe datorie mărfuri? strigă la cârciumar dada Zvâca, măruntă, pitulată printre oameni.
Mareş pricepe despre ce e vorba.
— Uite, eu văd ce e cu voi. De fapt, n-aveţi nimic cu mine. Nu v-am făcut niciun rău.
— Dar nici nu ne-ai umplut de fâşcă, murmură careva din mulţime.
— V-am încărcat eu socotelile, dar de, aşa e negustoria, fără asta nu se poate. De undeva trebuie să scoţi şi ce n-ai păgubit şi ce vrei să câştigi. Voi acum vreţi să aprindeţi o pălălaie mare, să se vadă de departe. O să ne sfătuim, să
ne chibzuim, cui trebuie să dăm foc la noapte…
— Ţie o să-ţi dăm foc…
— Bine, bine, mie. Nu mă supăr, dar de ce să-mi ardeţi casa? Ce vreţi voi: să vadă ceilalţi că şi în satul nostru arde ceva. Uite, am în fundul ariei o şură de paie. O să-i dăm foc la noapte. Voi o să-i daţi foc şi pe urmă o să stăm împrejurul ei, toţi, cu câte o găleată de apă, să nu se întindă pârjolul. E bine?
— E bine, grăieşte uşurat Cărăbaş.
— Ba nu-i deloc bine, spune Tiţă Uie. Bine ar fi dacă ai face dumneata altceva…
— Ce?
— Să-mi dai mie s-o arunc în flăcări condica în care ne-ai însemnat datoriile.
— V-o dau, neică, de ce să nu v-o dau!…
Se domoleşte şi lălâul.
— Dar la afacerea asta, ce aldămaş bem noi?
— Ce vreţi să beţi?
— Un butoi cu vin…
Mareş, ajutat de mocancă şi de slugă, opintindu-se, scoate butoiul în faţa cârciumii.
141
Tata, Pălică, Picică, moşul David Floroiu cu cei şapte feciori ai lui, Tiţă, Uie, Lişcu Stângaciu, Ţânţu, Ududui rămân deoparte, privesc cum s-au prostit oamenii. Aşteaptă
să se dezmeticească singuri rumânii. Uite, singuri nu se dezmeticesc.
Câţiva, cu gâtul în vâlvoi, se apropie de butoi. Întind mâinile spre cănile pe care le aduce pe o tavă mare de lemn mocanca, nevasta cârciumarului. Între ceata celor însetaţi de vin şi butoi se aşează dada Zvâca, argint-viu, zvârlugă. Ochii, care până mai adineauri păreau stinşi, uscaţi de plâns după
copiii ei morţi în toiul iernii, s-au aprins.Poartă şorţ negru, ghiurt negru, cimber negru, dada Zvâca.E galben gutuie obrazul ei. Mai galbene buzele. Parcă s-a aprins dintr-o dată
în făptura ei măruntă, puţină, un foc cu flăcări înalte, mistuitoare, care-o frige, o înviază din toropeală, îi dă puteri, îi dă glas. Ridică mâinile în sus, se repede, îmbrânceşte rumânii de lângă butoi. Cât o ţine gura o aud strigând.
— Îndărăt, daţi-vă îndărăt, nemernicilor! V-a momit coada de topor a ciocoilor c-o balercă de vin. O să daţi fiecare câte o cană de băutură pe gât! Asta e ispravă de bărbaţi? Ruşine să
vă fie!… Ne-au murit copiii de foame astă-iarnă şi nu ne-a întins nimeni o mână de ajutor. Şi acum, uitaţi-vă, potaia asta de mocan vă dă vin de pomană, olercă otrăvită, poşircă
acră… Şi voi vă arătaţi gata să primiţi târgul. Iată ce fac eu cu pomana mocanului.Ptiu! Ptiu!
A scuipat în butoiul desfundat, în vinul roşcat… De două
ori a scuipat. I s-a părut că, asta nu e de ajuns. S-a aplecat, a cules din mijlocul drumului o balegă mare, proaspătă. De vită, şi a aruncat-o în vin. Apoi a zvârlit în butoiul deschis scârnă de câine, bulgări. Şi-a spălat mâinile în vin şi le-a şters pe şorţul negru.
— Beţi vin acum, dacă vă mai place!…
