— Atunci, trebuie să facem revoluţie. Nu iau pământ de la boieri decât cei care merg la revoluţie, cei care se răscoală…
Se desprinde din grosul mulţimii Gheorghe Cărăbaş. Eun om gros, voinic, cu pământuri multe, cu oi, cu vite.Sălăşluieşte lângă gârlă, spre Stănicuţ. Acoperă cu aria lui jumătate din luncă. Satul spune despre Cărăbaş că, dacă
n-are avere cât un boier, are ceva-ceva mai multă decât un boiernaş.
— Ce revoluţie, mă, nemernicule, ce revoluţie? Credeţi că
dacă daţi foc la conace, o să moară boierii? Dacă i-oţi putea prinde şi ucide, o să le puteţi lua pământul?Călcaţi legea, mă, şi legea e sfântă, nu trebuie călcată…
Rădoi chiaburaşul îi cântă în strună. Se aruncă cu gura pe ei al lui Zgămâie:
— De lege nu ne pasă. N-am făcut-o noi. Cine-a făcut-o nu ne-a întrebat de ne place ori nu…
Petre Zgămâie, sărăcanul, e când pândar, când porcar, după cum îl ia în simbrie satul. Proptit în ciomag, nimeni nu l-a văzut cu mâinile goale. Ciomagul în care se sprijină face 138
una cu trupul lui. Când doarme, doarme cu capul pe ciomag. Parcă ar avea chimirul plin cu galbeni şi s-ar teme ca nu cumva să vină cineva să i-l fure. Ce e pe el, şi pe culme… Mai are ceva, nevastă şi cinci copii, opincile sparte, zăbunul rupt, cârpit, nădragii – petic de petic.
— Apăi, Cărăbaşule, tare ţi-ar place: să nu fi aprins oamenii revoluţie. Te temi. Noi avem ce-avem cu boierii, şi nu tu o să ne opreşti să ne răfuim cu ei. Nu tu, şi nici alţii ca tine…
— Cum
o
să
facem
revoluţie?
întreabă
Niţă
Proca.Revoluţie fac numai oamenii care au boieri în satul lor.Noi n-avem boieri, nu facem revoluţie.
Se bagă şi Şontrocan în vorbă:
— N-avem boieri în sat. Dar de muncit pe moşii boiereşti muncim.
— Aţi văzut azi-noapte focurile?.. Le-aţi văzut! se amestecă în fierbere Mărin Raru. Dacă la noapte n-o să se vadă foc în satul nostru, au să vină oamenii dinafara satului şi au să ne dea foc la case, ca să ne pedepsească că
nu ne-am legat cu ei. Acum, noi, opincarii, trebuie să fim legaţi toţi. Nu se poate să-i lăsăm numai pe alţii să
izbească şi să dea foc, şi noi să rămânem cu braţele încrucişate, ca apoi, la o adică, să putem spune: uite, noi suntem nevinovaţi. Nu este drept aşa, fraţilor rumâni…
— Ce să facem atunci? întreabă o muiere. Cui să-i dăm foc?
— Să-i dăm foc lui Cărăbaş!… Are case mari, are acareturi. O săptămână poate să tot ţină focul…
— Da de ce să-mi daţi mie foc? Ce sunt eu, boier? Mai bine să-i dăm foc lui Mareş…
Ioviţă Mareş e cârciumar în sat. Nu-i localnic. A venit de la oraş. După ce au pierit din sat fraţii mamei, şi-a deschis cârciumă. A adunat avere mare. Oamenii sunt datori la el, îl pizmuiesc, îl suduiesc.
139
— Asta ar fi o părere!
— Parcă nu ne-am înţeles aşa aseară. Altceva am pus la cale, spune văru-meu Pălică.
— Nu. Nu aşa ne-am vorbit, grăieşte Picică.
— Noi trebuie să făptuim ce ne-am înţeles. Să nu mergem aşa, brambura.
Glasurile lor se pierd în gloată. Rumânii vor să treacă
numaidecât la faptă. Nu mai au răbdare.
— Nu facem bine ce facem, spune Ivan Ţânţu. Întâi boierii, s-o sfârşim cu boierii.
Strigă cât îl ţin puterile. Dar glasul lui se pierde în mulţimea care pare nesfârşită.
Cârciuma lui Mareş e la doi paşi de primărie. Au şi ajuns la ea. Negustorul e bucuros că atâta lume îi intră dintr-o dată în cârciumă, când mai sunt şi altele în sat, una chiar peste drum.
— Poftiţi!… Cu ce să vă cinstesc?
— Păi, spune Ghioacă, noi n-am venit să ne cinsteşti.Noi am venit să facem revoluţie.
— Să facem, fraţilor, de ce să nu facem? Şi eu sunt pentru revoluţie. Să se ducă la dracu toţi boierii.
