Soldaţii, aduşi de prin părţile Moldovei de sus, priveau în pământ. Îi înghioldeau majurii cu pumnul…

Şi-a încleştat fălcile colonelul. A izbit cu vâna de bou spinarea îndoită a rumânului. A crăpat pielea. A ţâşnit sângele. S-a prăbuşit omul fără să geamă.

A scos colonelul batista. Şi-a şters fruntea de sudoare.

— Citeşte lista netrebnicilor, căpitane!

173

Cantacuzin a citit însemnările făcute de popă pe o foaie ruptă din ceaslovul cel mare din biserică. Douăzeci de rumâni au fost scoşi din grămadă. Nu lipsea unchiu-meuPrecup Urban Uţupăr.

La Secara, şcoala e peste drum de primărie. I-au dus pe cei douăzeci şi i-au aşezat lângă zidul şcolii, umăr lângă umăr.

Rumânii se uitau dârji în ochii colonelului.

— Căpitane, ia comanda plutonului de execuţie!…

— Eu zic să-i împuşcăm noi, domnule colonel, adică eu cu gradaţii. Văd că soldaţii se cam uită în pământ. Să n-avem vreun bucluc.

— Bine.

Cantacuzin a strigat gradaţii. Au ieşit din rânduri majurii, deşcele bătrâne ale oştirii. A descălecat şi căpitanul.Au luat la ochi pe cei din lângă zidul şcolii…

— Foc!… a poruncit colonelul.

Au căzut şapte numai.

— Foc!… a poruncit din nou colonelul.

Au mai căzut doi.

— Mizerabililor! Aţi uitat să trageţi cu arma la ţintă.Treceţi şi-i împuşcaţi de la un pas!…

Au izbutit până la urmă să-i împuşte pe toţi.

Câteva muieri au dat chiot lung, prelung, sfâşietor. Lanţul soldaţilor a rămas strâns. Nimeni nu l-a putut rupe, să iasă

din el. Au trebuit să rămână, să vadă măcelul. Cel din urmă

a murit unchiu-meu Uţupăr. Treceau gloanţele pe lângă el, nu-l nimereau, când se trăgea mai de departe.Cât îl ţinea gura striga:

— Ne împuşcaţi pe noi. O să mai împuşcaţi şi pe alţii.Dar n-o să puteţi împuşca toată ţara pe care o asupriţi şi o mulgeţi voi, ciocoii… Degeaba holbezi ochii, colonele!…Mai mult decât viaţa, n-ai ce să-mi iei… De moarte nu mă sperii eu, dacă nu m-am speriat de viaţa pe care am îndurat-o…

Şuierau gloanţele. Majurii trăgeau strâmb. Le tremurau 174

mâinile.

Glasul lui Uţupăr s-a înălţat mai puternic:

— O să-ţi vie rândul, colonele, să plăteşti sângele nostru cu sânge. Cu sângele tău şi al neamului tău de ciocoi.Toţi ciocoii o să plătească…

Cantacuzin şi-a ieşit din fire. S-a apropiat. L-a împuşcat pe Uţupăr. Pe urmă, după ce omul s-a prăbuşit, a descărcat câteva gloanţe în trupul lui care încă era cald…

Mulţimea a fremătat. S-au aplecat rumânii, muierile, copiii, au cules de pe jos bulgări şi pietre. Le-au zvârlit huiduind în colonel, în căpitan, în majurii care-i slujiseră

de călăi.

O piatră l-a izbit pe colonel în obraz. Colonelul, cuprins de mânie, a poruncit grupului de majuri să tragă în mulţime. Fără ordin, soldaţii au desfăcut lanţul viu.

— Fugiţi!… a strigat un soldat.

Gloata a prins a fugi. S-a pornit focul armelor. S-au risipit rumânii. Nu toţi. Au rămas cu gurile în ţărână, să-şi doarmă somnul de veci, şaptesprezece oameni – opt rumâni, trei muieri, şase copii. I-au adunat soldaţii. Pe toţi morţii i-au adunat soldaţii. Au săpat o groapă largă, adâncă. Cu feţe de pământ au săpat groapa soldaţii. Pe cei morţi, pe cei ucişi lângă zidul şcolii şi pe cei împuşcaţi în grămadă, i-au îngropat laolaltă, la marginea satului, lângă

şanţul şoselei care duce spre Turnu, să ştie toţi câţi vor trece pe acolo că pe cine se răscoală împotriva boierului moartea îl aşteaptă.

Am aflat mai târziu – tot de la unchiu-meu Găbunea – că

pe Olt, când a fost întrebat Tănăsoiu dacă a furat ceva de la curtea boierului Zagoriţ, acesta a spus:

— Trei raţe am furat…

— Ce-ai făcut cu ele? Le-ai fript?

— Nu, le-am îngropat.

175

— Unde?

— Lângă lacul lui Gale.

— Du-ne acolo!

I-a dus Tănăsoiu pe soldaţi. Au dezgropat raţele de lângă

lac. Începuseră a putrezi. Puţeau. Căpitanul Zagoriţ l-a silit pe tâlharul de raţe să mănânce păsările împuţite.

Tănăsoiu le-a mâncat.

Pe tata şi pe frate-meu Ion, şi pe văru-meu DumitruPălică, şi pe Tiţă Uie şi pe mulţi alţii i-au legat de prăjini şi i-au dus la târg, la Turnu. I-au suit pe şlepuri. În mijlocul Dunării, pe apă, i-au ţinut luni şi luni. Au ţinut-o până la judecată pe şlep şi pe dada Zvâca, şi pe mătuşă-mea Uţupăr, şi pe vară-mea Diţa…

Mama a rămas singură cu noi. Nu plânge. Ne povesteşte.

Ne povesteşte seara, când suntem gata de culcare, toate câte le aude cu privire la răscoală şi la ce se petrece cu rumânii acum, după răscoală…

— Să ţineţi minte, copii, să nu uitaţi, să spuneţi mai târziu copiilor voştri.

— N-o să uităm, mamă, răspunde soră-mea Evanghelina.