— Noi, toţi, cei din Omida, ne amestecăm cu cei dinCârligaţi, să fim mai mulţi, să fim una.
— Măi, deschideţi poarta să intrăm la boier!
— Nu e acasă boierul!
— Deschideţi porţile!
— Nu deschidem!
— O să le spargem cu bulumacul!
— Dacă vă apropiaţi de poartă, se aude glas buhăit dinăuntru, tragem cu puştile…
— Dacă trageţi cu arma, urlă oamenii, şi atingeţi pe vreunul dintre noi, vă măcelărim…
Au adus din curtea primăriei un stâlp lung. S-au aşezat în faţa porţii. Zece oameni ţin stâlpul. Se dau câţiva paşi îndărăt şi reped stâlpul cu toată puterea în porţi. Bubuie din ţâţâni porţile, nu se deschid.
— Înc-o dată! Înc-o dată! Înc-o dată!
Porţile se clatină. Mai trec câţiva oameni să ajute. Ajută şi muierile. Cât e de mică, dada Zvâca nu lipseşte. Nu lipseşte nici ţaţa Mariţa, nevasta vărului Dumitru Pălică.
— Haide, măi!…
Cu toată puterea reped bulumacul. Porţile trosnesc.Ivărele 146
sar. Porţile se deschid. Fug trei-patru slugoi. Unul poartă
pe umăr o puşcă de vânătoare. L-au ajuns oamenii, l-au atins, l-au doborât. Cu ciomegele l-au doborât. Au trecut peste trupul lui, au mers mai departe. Năvălim înăuntru, amestecaţi: bărbaţi, femei, copii.
Casele boiereşti, sporite cu var. N-am mai fost niciodată
pe aci. Au ferestre înalte, mai înalte decât ferestrele şcolii din sat de la noi. Scări de piatră duc la intrare.
Dăm iureş, împingem uşa, pătrundem, răsturnăm tot ce întâlnim în cale.
Câţiva s-au îndreptat spre grajduri. Grajdurile sunt pline de vaci, de cai. Lungi şi largi sunt grajdurile…
Aprind oamenii şomoioage de paie, le vârî sub acoperişuri. Podurile grajdurilor, îndesate cu fân. Dau foc fânului. Arde fânul, ard acoperişurile. Cât sunt de mari grajdurile, dintr-o dată le învăluie flăcările. Bate vântul.
Dinspre răsărit bate vântul. Scânteile, flăcările, fumul urcă
spre slăvi. Suflă vântul mai tare. Flăcările se îndoaie, ling pământul. Dinlăuntrul grajdului răzbesc răgetele de cornute, nechezături de cai înspăimântaţi.
Se dezmeticesc din fierbinţeală unii, se reped spre uşile grajdurilor. Le deschid. Grajdurile sunt o mare de flăcări.
Din când în când din grajduri iese câte un cal aprins.Se învârteşte de câteva ori năuc prin curte. Trece nălucă
printre oameni. Se împiedică. Se prăvale. Arde carnea.Sfârâie pielea. Calul zvâcneşte o dată din copite, îi tremură botul ars, se linişteşte. Mă uit la calul căzut lângă
mine.I-au plesnit ochii. I-a ars carnea. Pântecul e prăjit, ca şi cum l-ar fi ţinut cineva de viu pe grătar. Începe a mirosi a scrum, a scântei, a carne arsă. A luat foc şi casa cea mare a boierului.
— Vedeţi, strigă unul din Caraveneţi, care s-a băgat şi el în ciorbă, înalt, mustăcios, nu cumva să fie oameni înăuntru, să piară!
147
— Nu-i nimeni înăuntru. Când au simţit fumul, rumânii s-au năpustit afară, pe scări.
Un băiat şi-a pus pe umeri o haină cenuşie care îi vine până la genunchi. Se uită la picioarele lui desculţe, la genunchii jupuiţi şi, mai sus, la haina cu nasturi lucioşi, pe care a îmbrăcat-o. Mângâie întruna haina, spune ca prostul:
— Astăzi sunt şi eu boier. Am luat jantilica boierului, jantilica boierului…
— Bagă de seamă să nu-i fi luat şi năravurile…Băiatul se apropie de casa boierului, pe care o mistuie focul. Dezbracă
jantilica. O aruncă în flăcări.
— Ce faci, măi, de ce arunci haina în flăcări?
— Decât să iau odată cu jantilica boierului şi năravul lui, mai bine rămân tot gol.
A rămas într-adevăr gol. Cămaşa lui, numai petice.Peste cămaşă poartă o flanelă spălăcită, de bumbac, cu găuri mari, rotunde, pe spinare, în coate…
Ard grajdurile. Ard vitele. Arde casa boierului, casa lui State Pantazi.
Slugile, nevăzute. Boierul a plecat la oraş înainte de a se fi mişcat satele. Iarna, boierii stau mai mult pe la oraş decât la moşii.
Au pierit logofeţii. Au pierit pândarii. De cucoana boierului, nici urmă. Au dat cu toţii bir cu fugiţii. Parc-au intrat în pământ. Ei, n-ar fi fost rău să intre…
Tiţă Uie strânge oamenii…
