Nici nu se poate aşeza pe scaun soră-mea, mireasa…Până

diseară, când o să intre în aşternut, aşa o să

rămână:împodobită, dreaptă, de parcă ar fi înghiţit un băţ…

Mireasa e gata. În faţa casei, bradul îmbrăcat. VineVerde, fratele de mână, o apucă pe soră-mea Evanghelina de braţ, o duce la fântână – la fântână din faţa primăriei, la fântână de la care de acum înainte ea o să tot aducă apă, la casa ei.

De când s-a măritat, soră-mea Evanghelina a luat apă în fiecare zi de la fântână asta. Acum, fratele de mână o aduce 192

la fântână. Poartă cât poate de sus bradul îmbrăcat al miresei. În faţa lor, lăutarii, patru la număr, patru lăutari care cântă întruna. Răsună satul. N-am mai văzut la nicio nuntă lăutari de la oraş. Acum îi văd. La nunta soră-mi Evanghelina îi văd…

— Al dracului, Alviţă, fudul, îşi face nuntă cum nu şi-ar fi făcut nici băiatul popii…

— Dacă are cu ce, de ce să nu-şi facă!…

— Îi place mireasa, pesemne…

— Poate-i place, poate vrea numai să se fudulească…

Soră-mea Evanghelina duce pe umăr o cobiliţă nouă.

De cobiliţă atârnă, una în faţă, alta în spate, vedrele pe care le-a căpătat de zestre şi pe care le-a lăsat roşii, să se vadă că sunt de aramă curată, să se vadă că sunt noi. O să

le costorească, o să înceapă să le întrebuinţeze după

nuntă.Astăzi satul trebuie să afle că mireasa a adus la casa ei, de la părinţi, vedre de aramă, vedre noi, şi într-una din vedre, în cea din faţă, căuş de aramă cu coadă lungă.

Căuşul este aşezat în aşa fel, să i se vadă cât mai bine coada pe care meşterul de la oraş a scos, din bătaia ciocanului, înflorituri.

O duc fetele şi fratele de mână pe soră-mea la fântână, cu alai, cu lăutari, ca să ştie şi ea că de acuma înainte ăsta este drumul ei de acasă până la fântână şi că asta este fântâna de la care trebuie să aducă apă în casă, la gospodăria ei.

Apucă ciutura soră-mea şi lumânarea fântânii… A ajuns ciutura la fund, s-a umplut cu apă, o scoate afară, umple o vadră. Mai scoate o ciutură şi umple şi cealaltă vadră.

Ia căldările în mână soră-mea Evanghelina. Cobiliţă e rezemată de buduroiul fântânii. Depărtează vedrele de fântână câţiva paşi. Le pune jos. Lăutarii încep a cânta.

Mireasa, cu fratele de mână, cu fetele, cu flăcăii care s-au adunat încing hora, o singură horă. Ocolesc de trei ori 193

vedrele. Sparg hora. Apucă soră-mea vedrele, le ia la spinare pe cobiliţă. Spinarea i se cubjeşte. Sunt grele vedrele, sunt de aramă, au pereţii groşi, fundul gros, sunt pline cu apă.

Asta îi arată că în căsnicie ea o să ducă greul. Acum se învaţă să ducă greul. Se îndoaie sub greutatea vedrelor soră-mea Evanghelina, dar îşi adună puterile, toate puterile, şi calcă înainte, dreaptă, mândră.Ajunge în poarta casei. O

întâmpină Groasa în prag, cu pâine cu sare. Pune vedrele jos soră-mea, gustă pâinea – după ce a întins cu ea în sare. Ca o nătângă începe să plângă. Lăutarul, care zgândără ţambalul, cântă:

Taci, mireasă, nu mai plânge,

Că la mă-ta mi te-oi duce,

Ori atunci, ori nici atunci

Când o face plopul nuci…

Pleacă lăutarii. În vecini pleacă să-i aducă pe naşi cu cântece la casa lui cumnatu-meu Alviţă. Fratele de mână –

cu ei.

Au întins masa de prânz. O urcă pe soră-mea într-o căruţă. Mă urc şi eu, colac peste pupăză.

— Parcă poate să scape cineva de tine…

— Vreau să văd…

— Vezi, n-ai mai vedea…

Căruţa duruie până la noi acasă. Mama scoate zestrea soră-mi, o pune în căruţă: lacra boită cu roşu, pe care i-au cumpărat-o de la oraş şi-n care sunt aşezate ţoalele ei, câte le are.

Deasupra lacrei, căpătâiele, pernele, aşternutul. Fratele de mână, lângă soră-mea. Căruţa, ciucure de flăcăi. Au loc şi doi lăutari în căruţă. Cântă lăutarii, le zbârnâie coardele.Căruţa se plimbă prin sat. Până după-prânz se plimbă.

194

A trecut soarele de amiază. În aria ginerelui au venit neamurile noastre, au venit toţi câţi au vrut să vie. Lăutarii cântă până năduşesc. Hora se întinde, se întinde… Se apropie chindia. O mai plimbă pe mireasă, pe ginere…

Căruţele, şir, una după alta. Sună zurgălăii cailor, pocnesc bicele, pocnesc pistoalele. Alaiul se opreşte la primărie.Intră însurăţeii, cu naşii, în primărie. I-a scris primarul în condică. Trec la biserică. I-a cununat popa. S-au întors acasă…

Acasă, hora în toi. Lăutarii încep nuneasca. Ginerele în dreapta, mireasa la mijloc, fratele de mână în stânga.

Lângă ei naşii cu lumânări mari aprinse în mână.

Lumânările, albe, legate la mijloc cu panglici roşii. De trei ori se învârte hora mare.

Când e gata să se spargă, mulţimea, adunată în jurul horei, se despică în două. Prin despicătură ajunge lângă

horă o laie de ţigani cu urşii în lanţuri. Copiii se sperie, dau chiote, fug. Se lărgeşte despicătură. Hora se rupe întrun singur loc. Intră în mijlocul horei, lângă lăutari, ţiganii cu urşii lor. Număr urşii: doisprezece… în jurul lăutarilor, ursarii duc urşii şi încep să bată cu degetele tobele lor cu clopoţei pe margine. Urşii mormăie, se codesc, ţiganii le şoptesc la ureche vorbe ciudate, îi îndeamnă, îi împing cu genunchiul, îi ating, de parcă i-ar mângâia, cu ciomagul, de la ceafă în jos pe şira spinării. Prind urşii curaj şi se ridică în două labe. Îşi dau labele aşa cum îşi dau oamenii mâinile… Lăutarii cântă întruna. Cântă ursarii. Hora mare continuă să se învârtească. Mulţimea a făcut iarăşi zid gros în jurul horei. Urşii joacă de parcă ar fi oameni. Ursarii, grijulii, bat tobele, sună lanţurile.

Sparg hora urşii. O sparg şi oamenii.

Cine nu-l cunoaşte pe Gruia Dudău, ursarul bătrân!Ceilalţi ursari sunt băieţii lui, ginerii lui…

Doisprezece urşi are şatra… Dudău o ţine în lanţ pe 195

Didina, ursoaica. Cunosc ursoaica. Are labele cu unghiile tocite de umblet, pielea galbenă se vede pe unde i-a căzut ursoaicei părul…Ochii ursoaicei, căprui, au pleoapele roase pe margini. Ebătrână Didina – bătrână şi voinică, fruntea urşilor şatrei.

Urşii ceilalţi, unsprezece, mai mărunţei, mai tinerei, mai vioi…

— Să fie cu noroc nunta! spune Gruia Dudău.

Îşi ia căciula din cap şi i-o dă ursoaicei. Fac şi ceilalţi la fel.

Urşii toţi, în două labe, întind căciulile ursarilor spre oameni.