Am
dat
foc
grajdurilor.Înainte de a da foc conacului, am spart oglinzile. Am găsit nişte farfurii. S-au repezit muierile la ele şi le-au spart.Am dat foc la surele de paie, la hambarele cu cereale. Erau pline ochi, până sus. Şi satul pătimea şi se stingea de foame.Focul s-a ridicat până în slava cerului. Laţi văzut!… A ars repede curtea boierească. Am spart pivniţele. Îl ştii pe Tănăsoiu, ăla îndesat, care umblă parcă
şi-ar târî târtiţa pe pământ. Tănăsoiu a furat trei raţe. Trei raţe a furat nenorocitul, auzi, nene Tudore? Am isprăvit revoluţia. Am aşteptat. Nici noi nu ştiam ce aşteptăm…
Poate am aşteptat să vie studenţii să ne dea pământul boierilor. A venit altceva. Ieri dimineaţă, ne îmbulzeam pe uliţa satului, cârduri-cârduri. Am zărit venind pe muchia dealului pe Afanazie Zagoriţ, căpitanul de cavalerie, băiatul arendaşului.După el, escadronul de călăraşi, cu carabinele la spinare.Mergeau în rânduri dese şi-şi legănau suliţele.
Au coborât în galop, spre sat, pe rusca mică. Acum ştii: când cobori rusca, în dreapta, stă al lui Răducu, Ilie al lui Răducu. Amuncit pe la oraş cu ziua şi s-a întors astă-toamnă acasă cu ceva bani. Ce s-a gândit el: să iasă din bordei, să-şi facă o casă deasupra pământului, ca oamenii.
Stâlpii, i-a pus astă-toamnă, acoperişul tot astă-toamnă l-a pus. Acum trebuia numai s-o învelească, să-i lipească
zidurile cu pământ amestecat cu paie. Nici nu venise la revoluţie Ilie allui Răducu. Se afla călare pe creasta casei, bătea cuie în şindrilă. A ajuns în dreptul lui Afanazie Zagoriţ, a oprit calul, a pus carabina la ochi, a tras. S-a rostogolit omul de-a-n boul de pe acoperişul casei în bătătură, ghem de carne însângerată. A ieşit nevastă-sa din bordei când a auzit foc de puşcă. La început, nici n-a ştiut ce s-a întâmplat, pe urmă l-a văzut pe bărbatu-său 157
horcăind, scăldat în sânge, l-a văzut pe Afanazie Zagoriţ, în uliţă, cu arma întinsă. Lângă nevasta lui Răducu, copiii.
Patru, nu mai puţini. Copiii s-au repezit spre mort:
— Tată! Tată!
Îl întorceau, îl mângâiau, s-au mânjit cu toţii de sânge.Muierea, ca o fiară, spre ofiţer:
— Mi-ai ucis omul! Mi-ai ucis omul! Nu te-ar mai răbda Dumnezeu…
Cu latul săbiei a plesnit-o. Peste obraz a plesnit-o peIlinca.
I-a tăiat obrazul. A căzut muierea, s-a târât ca o căţea în bordei, şi-a pus făină în tăietură, a oprit sângele. N-o să-i treacă semnul niciodată. Au început călăraşii să se plimbe pe uliţi. Oamenii au intrat în bordeie, au stins vetrele, să nu se vadă fum ieşind pe coşuri. L-au căutat pe primar gradaţii. L-a găsit conul Afanazie şi l-a adus la primărie. L-a adus şi pe popă. Ca şi primarul, popa e omul boierului.
— Să-mi faceţi lista tâlharilor răsculaţi!
A făcut lista primarul. Cu popa a făcut lista. Au plecat călăraşii şi vătăşeii să-i culeagă pe oameni. Pe câţi i-au găsit i-au mânat spre curtea primăriei. Eu m-am pitit.A stat pitită
şi nevastă-mea. Am izbutit să fug din sat.Până în pădure m-am târât pe brânci. În pădure, de la pădurar am aflat că pe Iancu Dachin l-au legat în faţa primăriei de stâlpul felinarului. Căpitanul a pus călăraşii să-i bată.
— Vă ordon să-l bateţi cu parul! a spus căpitanul.
— Nu putem să-l batem, domnule căpitan, au răspuns călăraşii. Noi doi suntem de alături, din Plopi. Omul legat de stâlp e văr cu noi. Cum o să-l batem!… Nu putem să-i batem. Dacă nu eram sub arme, făceam şi noi revoluţie…Nu ne lăsam mai prejos decât ăştia din Mândra…
— Aşa. Chiar aşa…
Căpitanul Zagoriţ crescuse aci, în sat, o bună bucată de timp. Cunoştea pe fiecare rumân în parte. Venea destul de des pe la moşie. Niciodată nu i s-a întâmplat ceva neplăcut.
158
Niciodată oamenii nu i-au dat un motiv de îngrijorare, îşi mârâiau ei uneori nemulţumirile, dar de aci şi până la a ridica glas, până la a pune mâinile pe pari, a trece la răscoală, era un pas mare pe care el nici măcar nu-l bănuise.
Dintr-o dată rumânii căpătaseră altă înfăţişare, alt grai.Parcă erau alţi oameni. Nu-i mai recunoştea. Răscoala, s-a gândit el şi alţii ca el, trebuie să fie strivită cu armata –
cu armata, care totdeauna a ascultat ordinele ce i s-au dat.De zece ani şi mai bine slujea în armată căpitanul Zagoriţ şi nu i se întâmplase în toată această vreme să i se pună cineva împotrivă nu cu fapta, dar nici cu cuvântul. Şi acum… Acum, în faţa răsculaţilor înconjuraţi de armată, doi soldaţi, doi soldaţi pirpirii, neştiutori de carte, îi răspunseseră: „Nu putem să-l batem…” Ordinul lui sunase limpede, dar tot atât de limpede sunase şi răspunsul soldaţilor…
— Va să zică ţineţi cu răsculaţii?
A scos pistolul şi i-a împuşcat. S-a împleticit şi a căzut întâi un soldat. S-a împleticit şi a căzut şi al doilea… S-a îndreptat spre ceilalţi.
— Sunteţi rudă cu răsculaţii? Vă priveşte. Acum purtaţi haină militară. Trebuie să ascultaţi ordinul.
— Nu putem să-l ascultăm, domnule căpitan. Cu răsculaţii noi nu suntem rude de sânge. Numai ăştia pe care i-aţi împuşcat erau rude, că se trag de pe aci, de pe Olt. Noi suntem, cei mai mulţi, de pe Argeş. Dar ne gândim la altceva. Noi suntem toţi oameni de la ţară. Acum s-au răsculat toate satele de aci împotriva boierilor. S-au răsculat şi părinţii noştri şi fraţii noştri. Dacă împuşcăm răsculaţii de aici, e ca şi cum am împuşca părinţii şi fraţii noştri de peArgeş. Aşa că noi ne-am hotărât să nu tragem în oamenii ăştia cu armele şi să nu-i batem…
— Care „noi”, sergent Amariei?
159
— Noi, trupa, domnule căpitan.
S-a rostogolit în ţărână sergentul. A urlat căpitanul:
— Mai vrea cineva gloanţe în scăfârlie?
Soldaţii tremurau. S-au supus. La unii frica de moarte e mai tare ca orice. Au ieşit din rânduri doi ostaşi chemaţi de căpitan, l-au bătut pe-al lui Dachin cu parul peste trup.L-au bătut până când al lui Dachin a murit. Pe Dinu Dincă, pe Ion Giampalie, pe Dârju, fiindcă a văzut căpitanul că soldaţii se tem de ei şi că nu-i vor putea ţine să fie bătuţi, i-a legat în răscol. A trimis călăraşii să aducă lemne lungi şi frânghii. I-a întins pe jos şi le-a prins picioarele între două lemne. A legat bine lemnele la un capăt şi la celălalt capăt. Le-a prins apoi gâturile între alte două lemne. Mai mişcă dacă poţi! Cu spatele în sus i-a culcat pe toţi trei, la rând, şi cu gura în ţărână. A pus soldaţii să-i fărâme cu parul. I-au bătut până
când legaţii în răscol au murit. Dacă i-ar fi lovit de la început în cap, ar fi fost mai bine. Da nu.Nu i-au lovit deloc în cap. I-au luat la bătut de la mijloc, cu parul, până la gât, apoi până
la tălpi. Santimetru cu santimetru, de parcă ar fi vrut să-i facă zob… Au ţipat oamenii ce-au ţipat. N-au mai putut ţipa.
Muşcau pământul cu dinţii. Ceilalţi, strânşi, înghesuiţi.
