ţâţe.
— Unde e postaţa noastră?
— Mai încolo…
Cât prinzi cu privirea spre Dunăre, grâu, numai grâu.Grâu cuspicul roşcat, cu spicul cât vrabia. Spre miazănoapte se întind, până la drumul Ruşului, păduri de porumb, înalte, verzi. Vântul le foşneşte foile, ştiuleţii cu dinţii acoperiţi de mătase.
— Măi, măăă!
Glasul lui Gânţă. Gura logofătului n-are buze. De aceea i se văd totdeauna fasolele, printre care scuipatul i se prelinge pe bărbie. N-are buze Gânţă. I le-au mâncat 205
orătăniile, când era copil.
— Daţi-i drumul, măăă!…
— I-am dat de mult…
Frânţi de mijloc, adunăm poloagele, legăm snopii. Soarele arde. Miriştea frige. Spinarea, mereu îndoită, doare.Mâinile, picioarele sângeră. Acoperim tăieturile cu ţărână fierbinte.
Sângele se-ncheagă, amestecat cu ţărână se opreşte. Carnea julită, despicată, se închide. Dacă tăietura e adâncă, până la os, te dai la o parte din văzul celorlalţi şi slobozi udul peste rană. Doare. Scrâşneşti din dinţi.Doare şi… trece.
— Hai, măăă, daţi zor!…
Dăm zor. De departe a strigat Gânţă. Îi e încă teamă de resteul tatii. Nimic nu uită tata. Nimic nu iartă. Plăteşte cu dobândă datoriile. Cu dobândă mare. Ca la bancă. Altfel l-ar fi călcat în cizme jandarmii, logofeţii. L-ar fi călcat, în ghetele lui cu scârţ, până şi notarul, care e târgoveţ şi poartă la gât burlan alb lucios, slinos.
Cămaşa e leoarcă. Toată se lipeşte de piele. Mâinile ard.
Ard picioarele. Pielea arde. Capul, greu, atârnă. Sudoarea –
şiroaie. Cum s-o ştergi?… Cu ce s-o ştergi? Se prelinge şi o sugi cu buzele. E acră, sărată… Las-o să cadă, să ude ţărână, poate-o răcori-o. De unde? N-o răcoreşte.
Urcă soarele, urcă, Ilina o apucă spre codrul de porumb.
După ea, Ion, frate-meu. Nu stau ei mult în porumb, cât ai fuma un muc de ţigară. De ce s-or feri? Ies din porumb unul pe o parte, altul pe alta.
Îşi iau locul pe postaţă şi lucrează de zor, cu spor.
Schimbăm boii la secerătoare. Până acum au tras ai lui Beca. E rândul să mai tragă şi-ai noştri. După ce-o trece amiaza, o să tragă şi-ai lui Misirliu, toată după-amiaza, că
boii lui Misirliu sunt mai puternici, boi de Fălciu, ca nevastă-sa, moldoveni.
206
Când a venit în sat, Ilina vorbea altfel. Avea o voce ca un flaut. Acum s-a deprins. N-o mai cunoşti c-a venit de departe. Grăieşte ca toţi oamenii de pe la noi. Dar nu e ca toţi oamenii, mai ales nu ca toate muierile. Spune că o arde mereu pântecul şi că-i trebuie zbânţ. Misirliu o lasă-n doaga ei – şi fiindcă-i arde mereu pântecul, muierile i-au scornit vorbe c-ar avea şapte burice, i-au zis Şapte-burice…
Ea-şi arată mereu pântecul bărbaţilor care vor să i-lvadă
mai pe lumină, mai pe-ntuneric, să spulbere o dată
scornitura.
Un buric are, scornitura i-a rămas. Pacostea e că cele trei fete ale ei îi seamănă.
— Dii, hăis, hăis, cea!… Dii, bălţatule… Diii!
Mân boii, Eu îi mân. Sunt îndeajuns de mare ca să mân boii. Tot dau ocol lanului, care se-ngustează. S-a lărgit miriştea. Snopii stau în picioare ca oamenii, mai groşi ca oamenii şi mai scurţi, cu perii spicelor zburliţi spre cer.Trec pe lângă Ilina şi mă-mbie:
— Hai la porumb, Darie, să-ţi arăt ceva…
— Ce să-mi arăţi? Buricul? Ai şapte, lele Ilina…
Ne aude Uie.
— Nu ţi-e ruşine, fa? Eşti muiere bătrână. Te legi şi de copii…
— Ei, lasă, că nu e chiar copil, şi-apoi nu sunt bătrână.Hai, Darie…
— Du-te cu altul, îi spun şi mân boii mai departe.
Sună „Albionul” lui Beca, sună…
Ilina se duce în porumb cu băiatul lui Beca – cu băiatul ăl mare, cu Gogoi, care are faţa mâncată parcă de gândaci… Până spre seară o să se mai aducă şi cu alţii.
Încearcă nişte scame de nori să se-nchege. De-ar veni o răpăială de ploaie… Să vină şi să treacă repede. Să ude 207
văzduhul. Să potolească arşiţa. Să răscolească pământul, care-mi frige tălpile. Picioarele mi-au devenit două răni care dor. Degeaba le mai presar cu ţărână. Sângele curge, se sleieşte, din nou curge.
De-ar veni pânza de apă a ploii… De-am avea la car o cergă
mare şi două prăjini lungi să le-ntindem spre cer şi să
acoperim soarele! Pace bună…
Norii au luat-o spre Dunăre. Au trecut Dunărea. S-au pierdut spre Balcanii pe care în zilele cu cer limpede, dacă
mă sui pe măgură, îi văd lucind, scânteind în lumină spinări gheboase, pietroase, sive, grive, pleşuve.
Niciodată n-am trecut Dunărea la bulgari. M-am scăldat în Dunăre. O să mă scald peste o lună spre toamnă, după
treierat.
Nu-i ajung hambarele boierului. Nu-i ajung nici magaziile gării. N-are unde-şi păstra tot grâul. O parte din el îl duce repede la Dunăre. Adică, el dă poruncă să i se ducă grâul la şlepuri. De dus, îl ducem noi, îl duc alde Beca, aldeMisirliu, toţi învoitorii care au car şi boi. Uie n-are car, n-are boi.
Păcat. N-a văzut nici şlepurile, nici Dunărea.Şlepurile sunt negre, burticoase, şi arunci întruna în ele saci cu grâu.
Dunărea e lină, adâncă, turbure. Pe mijloc face spume când o ia vântul în răspăr…
Duci grâu la Dunăre, capeţi bani. Câţiva gologănaşi mărunţi de sac poţi să capeţi. La un drum, cu dusul, cu întorsul, cu descărcatul, câştigi un leu şi ceva. Dacă n-ai opinci, poţi cu banii ăştia să-ţi cumperi o opincă. Mai duci grâu o dată, poţi să-ţi cumperi opincă şi pentru celălalt picior. Dacă vrei flanelă sau cojoc trebuie să cari cinci tarlale de grâu la Dunăre. Cum să cari atâta belşug!… Mai umbli cu pălăria găurită, bleojdită, mai umbli fără pălărie. În loc de cojoc, porţi zăbun, da nu mori de asta. Dai banii perceptorului, dări la stat – ori cârciumarului. Dacă-i duci 208
