ruşinea. Îi dă la o parte cămaşa. Se vede pieptul logofătului. E păros pieptul logofătului. A început să
îmbătrânească logofătul. Jumătate din părul de pe pieptul lui e alb. Mustaţa, numai câteva fire albe are. Părul de pe piept însă e aproape alb. Brâul îi ascunde burta. Acum, când brâul a fost desfăcut, burta logofătului s-a răsfrânt rotundă, albă, grasă.
— Trei caturi ai la burtă, spune unul din rânduri şi scuipă lângă obrazul logofătului.
— De ce strici, mă, scuipatul pe el? De scuipat îţi arde?
Unchiu-meu Uţupăr ia fierul plugului şi-l înfige adânc, adânc de tot, sub beregata logofătului. Gâlgâie sângele.
Uţupăr nu se înfricoşează. Faţa lui e cruntă, aspră, de pământ, e neagră cum e pământul. Şi mâinile îi sunt negre, aşa cum pământul e negru. Înfige şi mai adânc fierul. Logofătul dă un ţipăt scurt, dar puternic. Atât. A început să horcăie.Sângele gâlgâie. Omul îngenuncheat peste logofăt îl încalecă. Se aşează bine pe picioarele lui.
Fierul apăsat îl ţine cu amândouă mâinile. Mişcă fierul 165
încet spre buric. Trage fierul încet spre buric. A ajuns la buric ascuţişul. A coborât mai jos de buric.
— Căutaţi o mămăligă, urlă unchiu-meu Uţupăr, o mămăligă!
Aleargă femeile spre bucătăriile slugilor pe care nu le-a atins pârjolul. În fruntea lor, mătuşă-mea Marghioala Uţupăr şi fata ei cu buză de iepure, vară-mea Diţa…
Se întorc muierile. Aduce Diţa o mămăligă mare, caldă
încă, făcută mai mult cu tărâţe decât cu mălai, o mămăligă
roşcovană, aspră, plină de cocoloşi. Alta aduce o oală mare cu fasole. Fasolea e răsturnată în burta mortului. Şi mămăliga e răsturnată în burta mortului… în urma femeilor, un copil vine cu o lingură, se strecoară printre cele doi femei şi înfige în burta mortului lingura. Cu coada în jos o înfige…
— Să mănânce şi logofătul Filip Pisicu mămăligă cu cocoloşi…
Oamenii spun într-un singur glas:
— Brazdă-ngustă şi adâncă, logofete!…
— Brazdă-ngustă şi adâncă, logofete!…
Ne uităm. Nu ne pică nicio lacrimă din ochi. Niciunul nu se bucură. Niciunul nu râde…
Rândurile se sparg. Unchiu-meu Uţupăr se apleacă. Aluat noroi în mâini, se spală cu noroi pe mâini. Noroiul curăţă
mâinile de sânge. Noroiul de pe mâini îl şterge pe nădragi…
Oamenii coboară spre sat.
Vrem să coborâm şi noi.
Îl auzim pe Tiţă Uie:
— Mă, eu zic să nu mai coborâm în sat, să mergem la noi acasă!
O apucăm pe drumul de peste deal, pe poteca pe care vine la noi bunica din Cârloman. Trecem pe lângă Cârloman, pe lângă cimitirul cârlomănenilor. Ajungem în creasta dealului.
Vedem de departe, pe şanţul viilor uscate, o ceată de rumâni.
166
Să tot fie vreo zece-doisprezece. Ajungem lângă ei.
— Ce faceţi, măi, aici? îi întreabă Zgămâie.
— Uite, ce-am avut de făcut am făcut, îi răspunde unul care se încheie la pantaloni.
Ceilalţi sunt mânjiţi de noroi de sus până jos. Sunt mânjiţi de noroi, mai ales de la brâu în jos.
— Ei da, ce-am avut de făcut am făcut…
În şanţul viilor, o femeie mototolită, strânsă ghem, aproape leşinată. Fustele, sfâşiate. Părul, despletit, amestecat cu mâzgă. Lângă femeie, doi copii de-o şchioapă, muţi de spaimă. Le curg mucii, sunt tăvăliţi prin noroi.
Numai în ochi n-au copiii noroi. Pe pleoape au noroi.
— Cine e asta? întrebă Tiţă Uie.
— Nevasta administratorului, răspunde unul, coanaVeta.
O coţăirăm niţel.
Rumânii duhnesc a băutură. Au ochii turburi. Aflăm că
au văzut-o pe femeia lui Ştirbu fugind cu copiii din sat peste câmp, spre gară, în timp ce ardea conacul. S-au luat după ea, după ce băuseră. Au ajuns-o. Au tăvălit-o în şanţ, au culcat-o pe rând…
— Ruşine să vă fie, mă! Ruşine! le spune Tiţă Uie.Ruşine să vă fie! Aşa vreţi voi să câştigaţi pământ?
