Îi dăm apă. Mai avem de mers. Mai avem… Lângă

salcâmul care-nseamnă hotarul moşiei, femeia lui Uie îngenunche şi scoate un ţipăt. O aud eu. O aude Tiţă Uie.

213

O aud ierburile şi vietăţile din ierburi. O aude pământul negru, ars de soare. O aude văzduhul. Dacă ar fi noapte, ar auzi-o şi stelele. Acum e ziuă. Stelele dorm ziua. Numai noaptea sunt treze stelele…

— Apă!

Dintre genunchii ei se aud scâncete. De sub fusta ridicată

până la brâu, Tiţă Uie scoate la lumină un boţ viu de carne.

— Leagă-i buricul, Tiţă! Caută un fir de aţă şi taie…

Scoate Tiţă Uie cichia din brâu şi taie buricul. Cămaşa omului e neagră zoaie, de sudoare. Îi rupe poalele. În cârpa ruptă din cămaşă înfăşoară copilul.

— Ce e?

— Fată…

Plodul abia respiră. Soarele lunecă spre seară.

— Să nu moară păgână.

— S-o botezăm.

— Darie, mai e apă-n urcior?

— Nu mai e…

— Nicio picătură?

— Niciuna…

— Ţine-o tu în braţe, femeie.. Am să fac eu pe popa…

— Fă-l.

Femeia strânge copilul în braţe şi caută ţâţa pământie, s-o scoată din gura cămăşii, să stoarcă primii stropi de lapte, colastra…

— Te lepezi de Satana? întreabă bărbatul.

— Mă lepăd, răspunse femeia.

Bărbatul se apleacă de mijloc, culege un pumn de ţărână

din câmp şi-l presară pe capul copilei – un cap lung, ţuguiat, chel…

— O botez cu numele Dumitra, ca pe maică-mea…

Plecăm mai departe. Începem coborâşul. Şi soarele e în coborâş. Lipăim cu picioarele prin praf. În urmă se târăsc, legate de picioarele noastre, trei umbre lungi. Umbra 214

copilului nu se vede. Face una cu umbra lui Tiţă Uie, care-lţine în braţe.

— Bărbate…

— Ce e?

— Mi-e rău…

Iau copilul de la Uie. Rămân cu el în braţe. Îl legăn. E

mai uşor ca o lubeniţă.

— Poate arunci afară soarta.

Femeia a îngenuncheat din nou. Alt ţipăt a sfâşiat aerul cald, vâscos. În vale, tăcut, satul cu colibe, cu salcâmi, cu sălcii lângă zăgazul gârlei, unde mai e o moară de apă…

între noi şi sat: linia ferată, gara cu felinare şi magazii, cu rampă, cu fântână adâncă cu roată…

Scâncet între genunchii femeii…

— Nu te uita, Darie.

— Nu mă uit…

Îmi leg ochii de celălalt deal. De acolo începe alt câmp, care se întinde neted până la Olt şi dincolo de Olt. O lului în braţe pe Dumitra.

— Tot fată?

— Tot…

Aud iarăşi:

— Te lepezi de Satana?

— Mă lepăd…

Pe al doilea cap ţuguiat, chel, boţit, Tiţă Uie presără

ţărâna.

— O botez cu numele Dobra, ca pe maică-ta…

Acum Tiţă Uie nu mai are ce rupe. Îşi scoate de-a binelea cămaşa şi înfăşoară în ea al doilea copil. Omul a rămas gol până la brâu. Izmenele sânt peticite, slinoase. Pieptul păros e ars de soare.

Cu amândouă fetele în braţe coboară spre sat. Drumul e prăfos, moale, alb. Femeia, mai în urmă, sleită, se clatină.