— Am fost şi eu pe-acolo, a sărit cu gura Diţa, vară-mea, cea cu buză de iepure.
Gloata a înaintat. I-au înconjurat oamenii pe-aldeUţupăr.
— Se laudă ăştia, domnule colonel. Nu numai ei au făcut răscoala. Răscoala am stârnit-o noi toţi, satul întreg, satul pe care îl storci şi-l beleşti dumneata…
172
— Care eşti tu, măi, ăla de vorbeşti cu atâta necuviinţă?
Ieşi mai la margine să-ţi văd mutra!…
— Nu numai mutra să mi-o vezi, boierule, să-mi vezi şi spinarea.
Spunând acestea, Radu Turcu s-a apropiat de colonel.Dintr-o zvâcnire şi-a dezbrăcat cojocul peticit. A ieşit la iveală pielea goală, neagră, păroasă, întinsă pe ciolane.
— Vezi-mi spinarea, boierule… E plină de semne.Unele mi le-ai lăsat dumneata, când eram flăcăiandru.Altele mi le-a scris pe spinare câinele de Filip Pisicu. Altele jandarmul, când am cântat la o nuntă un cântec scornit de răposatul flăcău a lui Uţupăr…
A tăcut Radu Turcu. Satul priveşte spinarea bălţată de semne adânci, săpate în piele, a omului care aşteaptă să
fie zdrobit…
— Toţi avem semne pe spinare, boier Pienaru! strigă
oamenii cu ochii cărbuni aprinşi. Ucide-ne pe toţi, că acum ne ai în mână!…
— Omoară-ne,
ucigaşule!
strigă
mătuşă-mea
Uţupăr.Acum ne-am răsculat pe negândite. Altă dată o s-o facem cu mai multă chibzuinţă…
— Ăştia au înnebunit, domnule colonel, l-a auzit satul spunând pe căpitanul Cantacuzin.
— L-au uitat pe Dumnezeu, au uitat sfânta biserică, a grăit şi popa Mitiţă Luncescu, mângâindu-şi barba ciumpăvită cu foarfeca. A intrat diavolul în cugetele lor…
Soldaţii, aduşi de prin părţile Moldovei de sus, priveau în pământ. Îi înghioldeau majurii cu pumnul…
Şi-a încleştat fălcile colonelul. A izbit cu vâna de bou spinarea îndoită a rumânului. A crăpat pielea. A ţâşnit sângele. S-a prăbuşit omul fără să geamă.
A scos colonelul batista. Şi-a şters fruntea de sudoare.
— Citeşte lista netrebnicilor, căpitane!
173
Cantacuzin a citit însemnările făcute de popă pe o foaie ruptă din ceaslovul cel mare din biserică. Douăzeci de rumâni au fost scoşi din grămadă. Nu lipsea unchiu-meuPrecup Urban Uţupăr.
La Secara, şcoala e peste drum de primărie. I-au dus pe cei douăzeci şi i-au aşezat lângă zidul şcolii, umăr lângă umăr.
Rumânii se uitau dârji în ochii colonelului.
— Căpitane, ia comanda plutonului de execuţie!…
— Eu zic să-i împuşcăm noi, domnule colonel, adică eu cu gradaţii. Văd că soldaţii se cam uită în pământ. Să n-avem vreun bucluc.
— Bine.
Cantacuzin a strigat gradaţii. Au ieşit din rânduri majurii, deşcele bătrâne ale oştirii. A descălecat şi căpitanul.Au luat la ochi pe cei din lângă zidul şcolii…
— Foc!… a poruncit colonelul.
Au căzut şapte numai.
— Foc!… a poruncit din nou colonelul.
Au mai căzut doi.
— Mizerabililor! Aţi uitat să trageţi cu arma la ţintă.Treceţi şi-i împuşcaţi de la un pas!…
Au izbutit până la urmă să-i împuşte pe toţi.
Câteva muieri au dat chiot lung, prelung, sfâşietor. Lanţul soldaţilor a rămas strâns. Nimeni nu l-a putut rupe, să iasă
din el. Au trebuit să rămână, să vadă măcelul. Cel din urmă
