a murit unchiu-meu Uţupăr. Treceau gloanţele pe lângă el, nu-l nimereau, când se trăgea mai de departe.Cât îl ţinea gura striga:
— Ne împuşcaţi pe noi. O să mai împuşcaţi şi pe alţii.Dar n-o să puteţi împuşca toată ţara pe care o asupriţi şi o mulgeţi voi, ciocoii… Degeaba holbezi ochii, colonele!…Mai mult decât viaţa, n-ai ce să-mi iei… De moarte nu mă sperii eu, dacă nu m-am speriat de viaţa pe care am îndurat-o…
Şuierau gloanţele. Majurii trăgeau strâmb. Le tremurau 174
mâinile.
Glasul lui Uţupăr s-a înălţat mai puternic:
— O să-ţi vie rândul, colonele, să plăteşti sângele nostru cu sânge. Cu sângele tău şi al neamului tău de ciocoi.Toţi ciocoii o să plătească…
Cantacuzin şi-a ieşit din fire. S-a apropiat. L-a împuşcat pe Uţupăr. Pe urmă, după ce omul s-a prăbuşit, a descărcat câteva gloanţe în trupul lui care încă era cald…
Mulţimea a fremătat. S-au aplecat rumânii, muierile, copiii, au cules de pe jos bulgări şi pietre. Le-au zvârlit huiduind în colonel, în căpitan, în majurii care-i slujiseră
de călăi.
O piatră l-a izbit pe colonel în obraz. Colonelul, cuprins de mânie, a poruncit grupului de majuri să tragă în mulţime. Fără ordin, soldaţii au desfăcut lanţul viu.
— Fugiţi!… a strigat un soldat.
Gloata a prins a fugi. S-a pornit focul armelor. S-au risipit rumânii. Nu toţi. Au rămas cu gurile în ţărână, să-şi doarmă somnul de veci, şaptesprezece oameni – opt rumâni, trei muieri, şase copii. I-au adunat soldaţii. Pe toţi morţii i-au adunat soldaţii. Au săpat o groapă largă, adâncă. Cu feţe de pământ au săpat groapa soldaţii. Pe cei morţi, pe cei ucişi lângă zidul şcolii şi pe cei împuşcaţi în grămadă, i-au îngropat laolaltă, la marginea satului, lângă
şanţul şoselei care duce spre Turnu, să ştie toţi câţi vor trece pe acolo că pe cine se răscoală împotriva boierului moartea îl aşteaptă.
Am aflat mai târziu – tot de la unchiu-meu Găbunea – că
pe Olt, când a fost întrebat Tănăsoiu dacă a furat ceva de la curtea boierului Zagoriţ, acesta a spus:
— Trei raţe am furat…
— Ce-ai făcut cu ele? Le-ai fript?
— Nu, le-am îngropat.
175
— Unde?
— Lângă lacul lui Gale.
— Du-ne acolo!
I-a dus Tănăsoiu pe soldaţi. Au dezgropat raţele de lângă
lac. Începuseră a putrezi. Puţeau. Căpitanul Zagoriţ l-a silit pe tâlharul de raţe să mănânce păsările împuţite.
Tănăsoiu le-a mâncat.
Pe tata şi pe frate-meu Ion, şi pe văru-meu DumitruPălică, şi pe Tiţă Uie şi pe mulţi alţii i-au legat de prăjini şi i-au dus la târg, la Turnu. I-au suit pe şlepuri. În mijlocul Dunării, pe apă, i-au ţinut luni şi luni. Au ţinut-o până la judecată pe şlep şi pe dada Zvâca, şi pe mătuşă-mea Uţupăr, şi pe vară-mea Diţa…
Mama a rămas singură cu noi. Nu plânge. Ne povesteşte.
Ne povesteşte seara, când suntem gata de culcare, toate câte le aude cu privire la răscoală şi la ce se petrece cu rumânii acum, după răscoală…
— Să ţineţi minte, copii, să nu uitaţi, să spuneţi mai târziu copiilor voştri.
— N-o să uităm, mamă, răspunde soră-mea Evanghelina.
— Să nu uiţi, Darie. Nimic să nu uiţi…
— N-o să uit, mamă.
Acum, mama are obrazul ca pământul – negru, negru.I-au fugit în fundul capului ochii. Buzele i-au plesnit. De vânt i-au plesnit mamei buzele.
Mă culc. Mă acoperă mama. Trece cu mâna peste fruntea mea. Şopteşte numai pentru mine:
— Să nu uiţi, Darie. Nimic să nu uiţi. Să spui copiilor tăi.
Şi copiilor pe care-i vor avea copiii tăi să le spui…Auzi, Darie? Să nu uiţi… Să nu uiţi, Darie…
176
VI
IARBĂ
Vântul dinspre Dunăre a adus nori, şi norii au adus ploaie grasă de primăvară.
