Cântă unul cu fluierul ori cu clarineta.
Noi, cei mici, ne ţinem după fraţii, după surorile noastre.
Ne aşezăm pe lângă ziduri, ne uităm la ei cum horesc
— Unii mai sprinteni, alţii mai greoi. Mocofanii abia mişcă picioarele, parc-ar avea buturugi legate de ele.
Flăcăii şi fetele care s-au prins în horă nu calcă pe la dam. Nici n-au ce căuta. Ei îşi leagă hora în faţa cârciumii.Cu şapte cârciumi e pricopsit satul şi cârciumarii toţi sunt certaţi între ei. Fiecare cârciumar vrea ca hora să
se-ntindă în şosea în faţa prăvăliei lui. Pentru asta tocmeşte şi plăteşte lăutari. Socoteala nu e rea; la cârciumă oamenii beau şi, dacă beau, plătesc…
Fruntea flăcăilor hotărăşte la care cârciumă să se rotunjească hora. Primesc în dar de la cârciumar o vadră
de ţuică, una de vin, un şir de covrigi, un ciurel de mere aduse de mocârţani cu căruţele dinspre munte.
Zarvă mare în dam.
Când se opreşte hora – şi hora se opreşte numai când mânzul cu fluierul a ostenit – băieţii înghesuie fetele prin colţuri, le ciup, le pupă, le strâng de mijloc. Nouă ne lasă
gura apă. Le mototolim şi noi pe cele de seama noastră.Câte unul, cu tuleie pe buză, se răsteşte la noi:
— Nu vă e ruşine, mucoşilor?
— Dar ţie nu ţi-e ruşine?
— Eu sunt… flăcău…
— Şi noi o să fim…
181
— O să, neică, dar acum nu sunteţi.
S-a lăsat seara. Ceaţă. Parcă undeva, sub pământ, ard focuri care nu se văd. Din pământ răsare ceaţa ori poate vine de sus. Nu ştie nimeni de unde vine cu adevărat ceaţa.Parcă
vine de pretutindeni şi scurtează ziua mohorâtă.
Se sparge damul. A plecat băiatul cu fluierul. Cântând a plecat. După el, turmă, noi.
În faţa damului, în drum, aşteptă o căruţă cu patru cai.Trei băieţi în căruţă. Uite-l pe Avendrea, prietenul fratelui meu Ion. Uite-l pe Verde. Uite-l pe Alviţă…
Trecem pe lângă căruţă. Alviţă, rezemat de loitre. O ţigară
îi atârnă de colţul gurii. O strigă pe soră-mea:
— Evanghelino, fă-te-ncoa, vreau să te întreb ceva.
Se opreşte soră-mea, se uită la el.
— Am să-ţi spun o taină la ureche…
Soră-mea se apropie de el. Eu, ca mânzul după iapă, mă
ţin de coada soră-mi.
Nici nu s-a apropiat bine soră-mea de Alviţă. Flăcăul se repede, o apucă de mijloc, o ridică în sus. Cum ai ridica un snop, o ridică şi-o aruncă în căruţă. O prinde în braţeAvendrea. Dă chiot soră-mea. O singură dată. Tare.
Avendrea îi astupă gura cu palma.
— Dumnezeii mă-ti. Ce urli aşa?…
Sare Alviţă în scara căruţei. Verde arde bici cailor. Fulgeră
copitele. Căruţa sfârâie la deal. Alviţă scoate pistolul din buzunar şi trage focuri în aer. Căruţa se pierde în susul dealului.
— Au furat-o! aud în jurul meu. Au furat-o! Hai laAlviţă
acasă! O să fie zaiafet mare astă-seară…
O rup fuga spre casă.
— Mamă, a furat-o pe dada…
— Cine a furat-o?
— Alviţă…
182
