Şi pământurile, care au fost semănate cu seminţe şi lacrimi şi îngrăşate cu sânge, au înverzit.
Şi satele s-au îmbrăcat peste noapte în straie proaspete.
Unde n-a fost semănată sămânţă de grâu, unde n-a fost semănată sămânţă de mei, ori de secară, ori de orz, ori de rapiţă, a răsărit iarbă.
Iarbă cu vârful subţire.
Iarbă lucioasă, sticloasă.
S-au întors unii oameni care fuseseră purtaţi pe la oraşe, legaţi cu mâinile la spate de prăjini – câte opt, câte zece, câte doisprezece de-o prăjină.
Au venit dezlegaţi.
Dezlegaţi s-au întors la casele lor.
Cu oasele zdrobite, cu pielea sfâşiată.
Umblă pe uliţele satului, parcă ar călca pe ghimpi.
Nu sunt ghimpi pe uliţele satului.
Au tălpile pline de bube.
Au tălpile sparte.
Merg ţinându-se cu mâinile de burtă.
Oasele îi dor.
Au şalele rupte.
În fiecare sat muieri cu cimbere negre.
Dar nu toate muierile care au rămas văduve poartă
cimbere negre.
Cu ce să cumpere muierile cimbere negre şi de unde atâtea cimbere negre, dintr-o dată!…
A venit vântul dinspre Dunăre, vânt cald.
177
Şi vântul a adus nori.
Şi norii au adus ploaie, ploaie grasă, ploaie caldă, ploaie de primăvară.
Ploaia bună a înviorat pământul.
Câmpul nesfârşit a înviat.
Pretutindeni miroase a iarbă proaspătă, a iarbă nouă, a frunze noi şi a grâu care a crescut mai mult de două palme deasupra pământului.
Peste oamenii împuşcaţi şi îngropaţi adânc a răsărit iarbă, iarbă nouă, iarbă proaspătă.
178
VII
URŞI
— Un’te duci, dadă?
— La dam…
— Mă iei şi pe mine?
— Nu te iau…
— Am să viu după tine…
— Dacă ai să vii după mine, am să-ţi rup urechile…
Soră-mea!… Să-mi rupă soră-mea urechile!… N-o să mi le rupă. Cel mult o să mă tragă de ele. Atunci am să mă
apăr, am să-i trântesc ghionţi în coaste. Pe toţi câţi nu-mi împlinesc voile în casă îi împung cu ghionţi. Numai, pe tata, pe mama, nu. Atât mi-ar mai trebui!… Dacă un copil ridică mâna şi-l loveşte pe tată-său sau pe maică-sa, i se usucă mâna din umăr până la degete…
Cu dobândă mare mi se-ntorc pumnii pe care-i dau.Asta e plăcut – ştii să dai, trebuie să ştii să şi primeşti, îmi este înflorită scăfârlia de semne – fulgerături de ciomege de la prietenii mei. Poartă şi ei semne. Ne-am gâdilat unii pe alţii cu bâtele. Spinarea e bună, nu păstrează urme, cel mult umflături care, după o săptămână, pier. Cu capul, mai rău… Pielea, subţire, crapă, sângele ţâşneşte şuvoi. Rana, cu ţărână o acoperim. Dacă e mai adâncă, o astupăm cu făină, cu mălai. N-avem alt leac.
