A pus şi căciula jos.

— Scoate cizmele!

— Iartă-mă, vere.

— Scoate cizmele, îţi spun, că mă apucă dracii şi izbesc…

A scos cizmele – cizme noi, abia şi le-a scos. Dârdâia de frig.

— Acum ce-mi faci, vere?…

— Nimic nu-ţi fac. Te repezi până acasă şi-mi aduci trei 211

sute de lei să-mi cumpăr un „Albion”…

— Să-ţi aduc două sute să-ţi iei un «Clayton» dacă vrei secerătoare…

— Nu vreau „Clayton”, vreau „Albion”… Până acum numai boierul are „Albion”. Vreau să am şi eu un „Albion”, dacă ai poftit să te drăgosteşti cu „cucoana” mea…

— Vere…

— Niciun vere…

S-a dus şi mi-a adus banii. A intrat în casă tiptil, a ieşit tiptil… Am numărat leu cu leu, argint curat…

— Mai du-te o dată!

— Ce mai vrei?

— Doi polişori!

— Pentru ce?

— Să mă duc la oraş să-mi cumpăr „Albion” şi să beau o dată cu mozică, la birt, ca avucaţii.

— Vere…

— Niciun vere…

Clătinam bâta. Ce să facă?! S-a dus şi mi-a adus încă doi poli.

— M-ai sărăcit, hoţule…

— Eu hoţ? Tu eşti hoţ, că vinzi scump la prăvălie…

A plecat cu cojocul în spinare, cu căciula în cap, în izmene.

Ducea cizmele într-o mână, nădragii în alta, în ciorapi pe zăpadă… M-am dus şi am cumpărat de la târg „Albionul”.

Am mâncat şi am băut la birt. Mi-a cântat şi mozica. Nevasta să-mi trăiască…

Ne sugrumă zăpuşeala. Scuturăm şervetele. Am ridicat masa. Pe fărâmiturile de mămăligă au dat năvală gândacii, muştele, furnicile…

Iar începe să sune „Albionul” lui Beca. Până departe de tot sună secerătorile.

Uie strigă şi face semne mari cu mâna.

— Veniţi încoa!…

212

A leşinat nevastă-sa. Pământul, cuptor. Văzduhul, flacără. Ne adunăm horă. Femeia se trezeşte, se ridică.

Prinde grai.

— Cred că mi-a sosit ceasul…

Muierile o desfac, o pipăie.

— Nu acum. Spre seară ai să te uşurezi…

Mare meşteră în treburi de astea se dovedeşte a fiŞapte-burice. Lumea vorbeşte că şi-a-nvăţat fetele să-şi arunce pruncii înainte de născare.

— Du-mă acasă, Tiţă.

— Să te duc, muiere…

Tiţă Uie îşi ia nevasta de mână.

— Să-mi aduceţi voi ţoalele, cu carul.

Femeia se clatină. Toropeala dinafară e copleşită de toropeala dinlăuntru. Omul ei o sprijină. O duce aproape pe sus.

— Apă! geme femeia.

— Darie, fugi şi du-le urciorul. Până acasă să le duci urciorul…

Mare pacoste. Drumul e lung şi ţărână nu e ţărână – e spuză. Le duc urciorul, care mai are câţiva stropi pe fund.Din când în când ne oprim, facem popas de-o clipă, femeia îşi udă gura cu apă.

— Ţi-e rău, Floare?

— Rău, omule…

Rămân în urmă, departe, secerătorile, carele. Nu mai auzim decât bâzâitul muştelor care ne însoţesc, roi, de când am plecat. Mai e până-n sat. Mai e drum de mers.

Mergem.Ei doi înainte, eu după ei, mânz. Mă feresc să nu mă împiedic, să cad, să sparg urciorul. Atât mi-ar trebui…

— Apă! geme iar femeia.