162
Avea un obicei logofătul ăsta: umbla călare pe câmp şi-i atingea pe rumânii din faţă, cu sfârcul biciului.
— Brazdă-ngustă şi adâncă, ’tu-ţi mormântul cui te-a fătat…
E bună brazda-ngustă şi adâncă. Câmpul dă mai mult rod dacă îl ari cu brazdă-ngustă şi adâncă. Dar asta n-o poţi face decât dacă boii sunt voinici, bine hrăniţi, dacă
plugul e plug adevărat. Dacă plugul e de fier bleau, dacă
boii sunt motoci, nu poţi trage brazda nici îngustă, nici adâncă. O faci mai lată, mai puţin adâncă, după puterile boilor. Logofătul Filip Pisicu nu te iartă. Ai boi buni, n-ai boi buni, brazda pe care o tragi pe pământul boierului, trebuie să fie-ngustă şi adâncă. Asta e voia boierului.
Logofătul trebuie să vegheze ca ea să fie împlinită.
Stăpân peste Secara e colonelul Pienaru care, de obicei, locuieşte la Bucureşti. Aici îl are pe Filip Pisicu şi mai are administrator pe Dimofte Ştirbu. Nu l-au prins oamenii peDimofte, l-au prins numai pe logofăt. În curtea conacului l-au prins.
E om din sat. Nevastă-sa umbla desculţă. Acum umblă
cu pantofi de la cucoană, cu rochii boiereşti. Nici logofătul Filip nu mai poartă opinci, poartă ghete. Poartă ce-i dă
boierul, şi boierul nu-i dă lucruri de lepădat. Legăturile dintre el şi sat s-au rupt. Prinde pe câmp oamenii, îi înjură, îi bate. Nu numai pe câmp îi bate, îi bate şi la maşina de treierat şi pe uliţele satului, unde-i întâlneşte.
— De ce n-ai ieşit, mă Cârstea, la ogor, astăzi?
— Mi-s boii bolnavi, domnule Filip…
Logofătul nu crede. Îl plesneşte pe Cârstea cu cravaşa, cu biciul, cu ce are în mână. Se vaită omul. Se vaită
şi…tace.
Are doi fraţi şi doi cumnaţi logofătul. Îi înjură mai abitir ca pe străini. Nici nu se mai ţine rudă cu ei.
— Voi ştiţi, mă, cine e Dumnezeul meu? Cine-mi dă
163
pâine, mă. Şi pâine nu-mi daţi voi, îmi dă boierul, colonelulPienaru, auziţi?
— Auzim!
L-au înconjurat şi l-au prins oamenii în conac. Au năvălit peste el. Călare, în aria conacului, cu biciul în mână, i-a aşteptat.
— Ce e, mă, ce vreţi? Aţi dat foc conacului? Aţi dat foc curţii? V-am văzut şi v-am însemnat. Mâine pică şi colonelul de la Bucureşti cu armata. Ca pe javrele turbate o să vă
împuşte. Ca pe javrele turbate… Aţi turbat cu toţii…
— Ne mai şi batjocoreşte! a răcnit unchiu-meu Uţupăr.Pe el!…
Au ridicat furcile, ciomegele, topoarele.
Nu-i venea să creadă logofătului. A crezut. S-a apărat cu biciul cât s-a apărat, nu se mai ferea nimeni de biciul lui. L-au apucat de mijloc, l-au dat jos de pe cal, au vrut să-l omoare cu bâtele.
— Nu, nu cu bâtele, nici cu pumnii. Altfel să-l omorâm!a rostit unchiu-meu. Uţupăr. Am eu o socoteală…
Dacă unchiu-meu Uţupăr are o socoteală, rumânii trebuie să-l asculte. Îl ştiu cât e de chisnovat.
— Ţineţi-l bine, fraţilor!…
L-au întins la pământ, l-au tăvălit prin noroi. Unchiu-meu a umblat pe la hambare, s-a întors cu un fier de plug, ascuţit, în mână.
În curtea conacului sunt fierării, fierăriile unde ţiganii dreg plugurile, grapele, treierătoarele – fierăriile unde primăvara ţiganii ascut, înainte de a se topi zăpada, sute de fiare de pluguri boiereşti.
A luat un fier mare, nou, ascuţit de puteai să tai cu el un fir de păr, un fier de plug „Mistreţ” – plug mare, plugul
„Mistreţ”…
— Brazdă-ngustă şi adâncă ne spuneai. Nu, logofete?
Logofătul, ceară la faţă, se ţinea tare, să nu-i scape o 164
vorbă.
— Brazdă-ngustă şi adâncă! Uite, o să ai acum brazdă-ngustă şi adâncă pe care ai vrut-o…
Au înţeles oamenii. Îl trece pe fiecare un fior rece. Nu se găseşte unul printre ei pe care logofătul Filip Pisicu să nu-l fi lovit de câteva ori, să nu-l fi suduit. Nu se găseşte femeie în sat pe care logofătul să n-o fi înjurat, să nu-i fi spus măscări. Nu se găseşte un copil pe care logofătul să nu-l fi plesnit cu sfârcul biciului pe obraz…
— Ţineţi-l bine de mâini şi de picioare…
Îngenunche lângă logofăt unchiu-meu şi-i desface haina, haina lui boierească, la piept. Îi desface şi cămaşa, nasture cu nasture, să nu se strice. Când ajunge pe la buric, îşi pierde răbdarea, îi sfâşie cămaşa până la boaşe. Îi slăbeşte cureaua, îi trage nădragii-n vine, gata să-i dea la iveală
