— Ai un foc? Pierdui cremenea…

— Am…

Ei, nu mai cad stelele. Pălesc şi fug în sus. Poate se duc să

se culce dincolo de pânza cerului. Ziua, stelele dorm.Sunt treze noaptea. Ies seara din aşternutul lor şi se uită peste pământ să vadă cum se odihnesc oamenii şi văile, şi dealurile, şi câmpurile, şi pădurile…

— Aşa e, tată?

— Aşa o fi… Cine poate să ştie! Numai Domnul… Dac-o fi pe undeva.

Spre răsărit zarea, lăptoasă. Bate în galben, în roşu.Grăbim.

— Dii, boală…

Boii măresc pasul. Se mângâie singuri cu sfârcurile cozilor pe şolduri.

Ajungem. Dejugăm. În grabă, smulgem smocuri de iarbă şi le dăm vitelor să le mănânce. Cum ar mânca boii grâu!…

Cum le-am mai da măcar câteva spice!… Nu e voie. Nu e grâul nostru. Scapi boii în grâu, o iei după ceafă…Am păţit-o vara trecută. Pe mirişte păşteam boii, la amiază.Priveam cerul cu ochii mari. Se-mbulzeau norii şi mi-era drag să-i privesc cum se-mpung, negri, ca taurii. Bălţatul a rupt o gură de grâu. Mesteca grâul… Vâjjj… Fiuuu… Plici…

— Auleuuu…

M-a şi plesnit Gânţă logofătul cu harapnicul. Ca un şarpe de foc m-a înfăşurat harapnicul lui Gânţă. S-a băşicat, s-a umflat, a sângerat pielea pe spinare. Ustură harpagicul. Nu-i 202

ştiam gustul. I-l ştiu. Mai am semnul. Poate vrei să-l vezi?

Scot haina. Scot cămaşa. A fost ca un fulger care şi-a lăsat urma de la umărul drept la coastele din stânga. Nu vrei să-l vezi! Mai bine. A pus tata mâna pe resteu. Resteul – de fier.

— Vascrisu mă-ti… Mi-ai omorât băiatul…

Gânţă călare:

— Nu l-am omorât. L-am bătut…

A dat călcâie pintenogului şi-a plecat în buiestru. Dacă

nu fugea, se pomenea cu tâmplă crăpată. A fugit, norocul lui. Fiecare cu norocul lui. Îi ştia tatii de frică. De mânie nebună mă lovise, nu de altceva. Pe tata nu-l înjură nici boierul, necum un logofăt, necum Gânţă, pocitania. Îl suduise mai anţărţ pe tata Juvete jandarmul. De pomană îl suduise. Nu-şi luase tata căciula înaintea lui. Nu se apucase la harţă cu el. Nici nu-i ceruse socoteală de suduială.Tata, cu băţul în mână, să se apere de câini, o nuieluşă de salcie, jandarmul cu arma la spate. Da noaptea tată-l pândise la pod, când ştia că are drum spre cătun. Îl zobise-n picioare. Puşca i-o zvârlise în gârlă, şi pe jandarm, după ce-l zupuise zdravăn, îl târâse lângă apă şi-l aşezase cu cizmele în gârlă, să prindă peşte-n carâmbi. N-avea de gând să facă moarte de om, măcar că trebuia. L-au găsit pe Juvete caraulele, leşinat, şi l-au purtat, moale, la spinare, la post. S-a trezit Juvete din leşin.

— Cine te-a bătut?

— Nimeni. Am călcat alături de pod, pe-ntuneric, şi m-am prăvălit. Tâlharilor! N-aţi pus speteze podului.

— Are speteze podul, domnule şef…

— Dacă spun eu că n-are, n-are.

— N-are…

Gemea Juvete şi-şi muşca buzele. Îşi muşca mustaţa.A zăcut. Când s-a-nzdrăvenit, s-a dus la secţie şi şi-a cerut mutarea. I s-a dat mutarea. În locul lui Juvete a 203

venitMieluşel, jandarmul plutonier Niculae Mieluşel. Nici cu ăsta nu ne avem bine.

— Hopa!… Ne-au luat-o alţii înainte.

Beca unge secerătoarea. Ca un mecanic se pricepe. Vine şi Misirliu cu nevasta, cu fetele, cu băiatul. Nevasta, poamă

bună. O cheamă Ilina, da toţi îi zic Şapte-burice. Fetele, poame bune şi ele. Le pupă, le mototolesc flăcăii. Le ridică şi fustele. Parcă nu s-a mai văzut? Buun… Da de cerut de neveste nu le cere nimeni. Băiat, unul singur areMisirliu.

Băiatului îi spune satul Căţeaua. Surorile-i zic, dacă vine vorba de el, „frate-meu”; maică-sa, „fiu-meu”;taică-său,

„amărâtul ăsta al meu”… Dacă are ceva treabă cu el, îl strigă

simplu: „Ei, tu”. Căţeaua aude tot, înţelege tot. Numai nu poate să vorbească. Din gât scoate sunete sparte, rupte, care nu se leagă în cuvinte. Nu-ţi dai seama:gâgâie o pasăre sălbatică, ciudată, de baltă, latră un câine… Copiilor li s-a părut că latră o căţea, şi l-au poreclit pe băiatul lui Misirliu Căţeaua. Numele adevărat i s-apierdut. Câte nu se pierd, câte nu se prăpădesc, şi iaca, lumea merge-nainte. Cât o mai merge. Vie a rămas porecla, îi spun şi eu Căţeaua băiatului lui Misirliu, şi nu se supără pe mine.

Are suflet bun. E frumos, lovi-l-ar tunetul!… Sprâncenele: dungi lungi, prelungi, groase, stufoase. Ochii: verzi, de guşter.

Cu duşmănie munceşte Căţeaua. Buhul i s-a dus.

— A venit Uie?

— N-a venit Uie… O să vie…

Iarba e udă. Grâul e ud. Parcă şi cerul e muiat cu rouă, cerul din care azi-noapte a picurat roua. Din senin picură

roua.

— Pit-palac…

Cântă undeva în grâu prepeliţa. Sus, ca atârnată de slăvile cerului de un fir nevăzut, se leagănă şi fluieră ciocârlia.

204

Macii ridică deasupra spicelor pălării roşi cu măciulii negre. Măciulii negre peste pălării roşii, cu foi late – asta sunt macii. Culeg maci să-i pun la pălărie. N-am pălărie.

— Înjugă boii, că ne prinde soarele trândăvind…

Se măsoară postaţele. Ne-a înecat, ca o apă limpede, lumina. „Albionul” lui Vasile Beca sună, sună… Sună pe aproape şi alte secerători. Grâul cade, polog pe care-l aşezi peste alt polog. Mai adaugi un polog. Le strângi la un loc pe toate trei, le strângi bine şi le înfăşori cu o legătură de spice. Aşezi snopul cu spicele în sus, să le mai bată soarele până-nspre seară, când vor fi clădite clăile.

Dacă n-am fi intrat în seceră cu alţii, ar fi trebuit să

secerăm cu mâna. Am fi ţopăit ca broaştele, săptămâni de-a rândul cu genunchii goi prin ţepile miriştii, cu pojarul soarelui în spinare, în creştet… Acum ţopăim mai puţin.

Dacă n-aţi secerat grâu nu cunoaşteţi preţul pâinii.Numai dulceaţa i-o cunoaşteţi.

Năduşit, a venit Tiţă Uie. A venit şi nevastă-sa, în urma lui, suflând greu, ca o iapă lihnită, cu traista cu merinde la spinare – ce merinde, o mămăligă, un ou, o chită de ceapă

verde. Uie a adus urciorul cu apă. Frumos urcior, cu două