Costache Turturică şi Trăcălie iau femeia de subsuori.Muierile prind copiii în braţe. Copiii tremură, se feresc, încep să chelălăie…
Mărgărita lui Chiru Lache se uită la cucoana lui Ştirbu cu milă:
— De! Se mai întâmplă şi de-astea la vremea de răscoală, că oamenii nu sunt îngeri. Ăştia care-şi bătură joc de ea fură turmentaţi de băutură. Nici nu ştiură bine la ce ticăloşie se dedau. Dar bărbatu-său, Dimofte Ştirbu, ca să
nu mai vorbesc de ciocoi, când era tânăr, câte fete n-a răsturnat cu sila în iarbă, câte muieri… Nu le-a întrebatdacă vor ori ba… Le-a siluit cu ştiinţă, hârbarul. N-167
au murit fetele. Cel mult au rămas cu burta grea. N-au murit muierile. N-o să moară nici asta. Vorba aceea: ce ţie nu-ţi place altuia nu face.
Pe cocoana lui Dimofte Ştirbu am dus-o la gară. Am dus şi copiii la gară. Şi-a venit în fire. A purtat-o trenul la oraş, la fereală…
De toate câte s-au petrecut a doua zi, şi în zilele multe care au urmat, desculţii satelor n-au avut nici cum se feri, nici unde se feri…
Seara, au sosit călăraşii. Pâlcuri-pâlcuri s-au împrăştiat prin sate. În fruntea lor, ofiţerii. Primarii, popii, jandarmii întocmesc listele de răsculaţi.
Oamenii sunt duşi la primărie, întinşi pe şanţul şoselei, bătuţi cu ciomagul de la grumaz până la tălpi. Unii mor pe loc. Alţii, cu oasele zdrobite, sunt legaţi câte opt-zece, cu mâinile la spate, de prăjină.
Din sus, dinspre Dorobanţi, dinspre Crângeni, oamenii, sute şi sute, abia îşi târăsc picioarele. Neraşi, nemâncaţi, zdrenţuiţi, desculţi!… E frig. E încă frig… Mulţi sunt în cămaşă şi izmene, cu picioarele goale, cu capul gol, cu mâinile legate la spate. Câte opt-zece, câte doisprezece legaţi de-o prăjină, trec pe uliţa mare a satului. Îi mână din urmă, ca pe boi, cu biciul, gradaţii, reangajaţii mai ales. Îi plesnesc cu latul săbiei, când îngenunche câte unul şi dă să cadă, ofiţerii…
Pitiţi pe după gardurile mai dese, la şosea, privim cum trec, nesfârşite, convoaiele.
— Ăştia sunt de la Cârligaţi, îmi şopteşte Turturică, îi cunosc de la muncă, de pe moşia lui State Pantazi…
Ne apucăm să-i numărăm. Sunt optzeci şi şase de bărbaţi.
Se găsesc printre ei flăcăi fără mustaţă. Se găsesc şi băieţandri ceva mai mari ca noi. În urma cârdului de bărbaţi 168
târăşte picioarele goale prin noroi o ceată de douăzeci şi una de femei. A rămas, coadă, o bătrână gheboasă, care se împiedică şi cade o dată la cinci paşi. Se împiedică, se prăvale, încearcă să se ridice. Nu-i ajung puterile. O ajută
un gradat. Şi înainte de a o sprijini să se scoale, îi repede un bot de cizmă în coaste, o stropeşte cu o ploaie de înjurături.
— Na răscoală, căzătură! Na revoluţie! Lumânarea şi luna ta de oaşcă!…
Bătrâna aruncă priviri speriate în toate părţile. Nu vede decât pământul negru, noroios, frământat de o sumedenie de picioare desculţe, noduroase, ca şi ale ei. Nu vede decât garduri vechi, putrede, şi dincolo de garduri cocioabe afumate, pustii. Ridică ochii în sus. Deasupra satului, cerul e vânăt, posomorât, încruntat, ameninţător, gata din clipă în clipa să slobozească şuvoaie de ploaie. Se ridică.
Merge bălăbănindu-se. N-o să ajungă prea departe. Din convoiul care a trecut ieri spre oraş, câţi au căzut i-au lăsat în şanţuri. Le dau câinii ocol.
— Uite,
Darie,
au
îngenuncheat
doi
bărbaţi,
îngaimăMărinică Iepure.
Mă uit. Doi bărbaţi din convoi au îngenuncheat în noroi.
Nu mai pot merge. Au feţele vinete, umflate de lovituri. Au oasele sparte în ţăndări. Se închină şi se roagă de soldaţi…
Amândurora le-au crescut, mari, bărbile.
— Omorâţi-ne, măi taică, mă. Omorâţi-ne! Avem şi noi feciori în armată, soldaţi ca voi…
Soldaţii pun mâinile la frunte. Îşi acoperă ochii, să nu-i mai vadă. Grăbesc pasul. Unul dintre călăraşi se închină.
— Iartă-mă, Doamne! Iartă-mă, Doamne!…
Altul plesneşte calul peste pântec cu cravaşa. Înfige adânc pintenii ascuţiţi în coastele lui. Calul sângeră. Se ridică în două picioare. Apoi, simţind frâul liber, se aşterne drumului într-o goană nebună, sălbatică.
169
Călăraşul rupe calul de Convoi. O apucă pe o uliţă
lăturalnică. Scapără copitele calului…
Ofiţerul care conducea arestaţii se uită lung după fugar. Se apropie apoi de soldatul care tot se mai închină şi-i lasă pe obraz două fulgere cu cravaşa.
— Ostaş! Şi te-a cuprins mila… Fleoarţă, nu ostaş…
Trece de câteva ori cu calul lui înalt, şarg, sprintenpeste bătrânii îngenuncheaţi. Îi culcă la pământ. Descarcă pistolul în trupurile lor care mai zvâcnesc o dată, de două, ori, de trei ori. Se potolesc trupurile. Rămân zgârcite în şosea. Ploaia începe să se cearnă – o ploaie deasă şi repede, de primăvară…
Auzim tunurile bătând spre Zimnicea.
