Împrejur, călăraşii, cu mâinile pe carabine. Muierile bătuţilor nu cutezau măcar să-i jelească. A ţinut mult bătaia. Cei care mureau erau aruncaţi, aşa legaţi, în dosul primăriei. A omorât căpitanulZagoriţ peste treizeci de oameni. Pe câţi i-a prins, i-a ţinut legaţi, i-a bătut. A înnodat firul rupt al telefonului, a vorbit cu oraşul. A raportat colonelului:
— Am trei sute prinşi…
Colonelul a zbierat prin telefon la căpitan:
— Nu-mi spune numărul celor închişi, spune-mi câţi ai omorât. Ce? Ţi s-a muiat inima, căpitane?
— Dimpotrivă, domnule colonel, nu mi s-a muiat deloc inima. Dimpotrivă…
Mai cumplite au început a fi caznele. Căpitanului Zagoriţ i 160
s-a părut că schingiuirile şi omorurile nu sunt de ajuns pentru a băga spaima în oameni. S-a înconjurat de ofiţeri şi de reangajaţi şi a plecat, călăuzit de popă şi de jandarm, să dea foc satului.
— Mi-aţi ars conacul, urla Zagoriţ, am să vă ard casele!…
Jumătate de sat a pârjolit. A scos muierile şi copiii din case, cu latul săbiilor i-au fărâmat, a aprins casele, i-au lăsat pe oameni pe drumuri. Câţi n-au murit, o să-i ducă
la Turnu… spunea ruda noastră de pe Olt.
— Acum, ne povăţuieşte tata, voi să vă ţineţi gura.N-are niciun rost să împrăştiaţi în sat ce-aţi auzit. Nici tu să nu mai vorbeşti, Tăchiţă. Să nu înfricoşăm oamenii. Oveni ce-o fi să vină! Noi trebuie să mergem mai departe cu revoluţia, să nu ne lăsăm. Că acum, totuna e…
Cum s-a luminat de ziuă, satul întreg, ca înnebunit, tot în păr, pe şosea, în faţa primăriei.
Tiţă Uie: – Să mergem la Secara. Să ajutăm şi acolo la răscoală!
Găină: – Ce să mai căutăm la Secara? Am auzit că pleacă
soldaţii de la Turnu să potolească satele. N-am făcut destul?
Tiţă Uie: – Nu, n-am făcut destul. De unde ştim noi că vin soldaţii?
Găină: – Aşa se aude.
Tiţă Uie: – Multe se aud. Să nu ne luăm după câte se aud. Să mergem la Secara.
Satul îl ascultă. Au înţeles toţi că Tiţă Uie trebuie să fie căpetenia.
Într-adevăr, multe se aud. Ştirile zboară mai repede ca păsările. Unele ştiri sunt bune, şi oamenii le primesc cu bucurie. Boierii, câţi n-au fost prinşi de rumâni la curţi ori la conace, şi-au luat tălpile la spinare, au fugit rupând pământul. S-au ascuns, la adăpost, la oraş. Unii mai 161
fricoşi, au trecut cu luntrile Dunărea, dincolo, la bulgari, în ţară streină. N-au să se mai întoarcă. Popa Tomiţă Bulbuc a ieşit din casă. Din aria lui nu cutează să calce un pas afară.
— Palavre, taică, palavre… Se întorc boierii. Vreţi pământ!
O să vă sature boierii, taică, de pământ. O să vă umple gurile cu pământ, taică. Măi, Costică, taică, adu-mi, măi tăiculiţă, o jumătate de drojdie de la Buciuc. Mai bine un litru, taică, un litru…
Costică, băiatul lui Ţânţu, se uită lung la popă.
— Dar ce? Sunt slugă la sfinţia-ta, părinte?
— Uite parascovenie! Şi-n copii a intrat diavolul…Rămâne agăţat de gard popa Bulbuc.
Băiatul lui Ţinţu priveşte în lungul şoselei înţesate de oameni.
Nu vin în sat numai veşti bune. Vin şi de celalalte. Ba că
armata pârjoleşte satele şi omoară lumea la întâmplare, pe cine pun mâna gradaţii, ba că soldaţii nu vor să tragă în răsculaţi şi, la rândul lor, pornesc revoluţia…
— Dacă soldaţii ar trece cu armele lângă noi, îl aud pe tata, am câştiga… Dacă…
Oamenii ascultă, împing căciulile pe ceafă, se scarpină în cap nehotărâţi, iarăşi nehotărâţi.
Tiţă Uie, Ududui, Picică, moş David Floroiu, Ovedenie îndeamnă rumânii:
— Să mergem la Secara! La Secara!
Dada Zvâca, năpârstoaca, le ţine hangul…
Pornim spre Secara. Ajungem când e soarele de două
suliţi. Curtea boierului – vraişte. Câţiva oameni trebăluiesc pe acolo. Ferestre sparte, grajduri arse.
— Unde sunt oamenii de la voi?
— Sus, la conac.
Zarvă mare la conac. Ard şurele de paie. De trei zile ard.
Ard hambarele. Ard casele slugilor. Oamenii, toţi, cerc.La mijloc, logofătul Filip Pisicu, prins, lungit la pământ.
