— Aruncaţi la gunoi avutul statului, tu’vă luceferii cui v-a scuipat pe lume…
Cuptoarele de tinichea, şase la rând, coc pâine zi şi noapte. Pâinea e pusă în saci, sacii-n vagoane, şi vagoanele iau drumul Bulgariei. Trec Dunărea pe şlepuri vagoanele.Câteodată, peste sacii aşezaţi în stive, în vagoane neacoperite, mai dă o ploaie, mai dau două ploi, mai dau trei ploi. Nu e nimic. După ploaie, soarele acestei veri de foc se iveşte iarăşi, mai aprins, şi usucă pâinea…
Pâinea pe care a-nverzit mucegaiul..
— Tată, tu ai trecut Dunărea?
— Am trecut-o la şaptezeci şi şapte. Eram copilandru.L-au luat pe taică-meu cu carul la rechiziţie. M-am urcat şi eu în car şi am plecat cu el să văd războiul.
— Şi-ai văzut războiul?
231
— L-am văzut. Am văzut muscali. Am văzut turci cu fes şi şalvari, luaţi robi în luptă. Era iarnă. Păgânii, cam uşurel îmbrăcaţi. Mureau ca muştele pe zăpadă. Dac-ar fi fost vară, ar fi umplut pământul de duhoare cu leşurile lor spurcate.
Taică-meu cunoştea bine locurile. Avusese pe acolo, în tinereţe, un prieten turc. Era bey prietenul tatii.Îi ducea în fiecare toamnă sare, miere, lână. Avea avuţii mari beyul.
Ţinea cinci cadâne. Le ţinea închise în ocolul lor. Odată l-a apucat pe bey fudulia şi i le-a arătat tatii.Le-a poruncit cadânelor să-şi scoată la iveală chipurile de sub feregea.
— Priveşte-le, prieten al meu! l-a îmbiat turcul.
Tata le-a privit.
— Ei, spune-mi, care-ţi place?
— De, boierule – aşa le spuneau părinţii noştri turcilor pe când eram birnicii lor – toate sunt frumoase…
— Asta e adevărat, dar eu te-am întrebat care-ţi place ţie…
A arătat şi tata la-ntâmplare pe una, cu ochi codaţi, cu faţa gălbuie. A râs cadâna tânără. Din asta i s-a tras.Turcul a scos pistolul de la brâu şi-a culcat-o la pământ.
— Dacă-ţi place ţie, mie nu mai îmi place…
A înjugat tata boii la car şi-a plecat. Nu i-a mai dus niciodată turcului nici sare, nici lână, nici miere. Alte timpuri pe atunci. Alţi oameni. Când i-am văzut eu, turcii erau prăpădiţi. Veleatul lor trecuse. Îi alungau cazacii cu caii şi-i fugăreau cu săbiile.
Seceratul a fost dus la bun capăt de femei, de bătrâni, de copii. Pe lunca dintre sat şi cătun, zumzăie batozele.Scot fum negru maşinile cu coş înalt, în cuptorul cărora fochiştii unsuroşi împing mereu ghemotoace de paie cu vătraiul. Se treieră grâul moşiei. Între dealuri, peste sat, până mai sus de turla bisericii, pluteşte greu, înecăcios, praful stârnit de batoze. Logofeţii stau cu condicile deschise. Cetele de învoitori treieră cum le cade rândul.
232
— Istrate, ai împrumutat de Crăciun trei duble de grâu de la conac. Ţi-aduci aminte?
— Parcă am luat două, logofete…
— Trei ai luat, dac-aşa scrie…
— Era scump…
— Acum e ieftin. Că e mult…
— E ieftin…
— Pentru trei duble dai nouă…
— Logofete…
— O să vii iar la Crăciun după grâu, Istrate…
S-a şters datoria. Pentru bunăvoinţă, făgăduieşti logofătului o găină, un curcan, un găvan cu ouă, ce ai pe acasă. Pleci cu un sac de grâu. Îl duci şi-l arunci în tindă.Dacă ţi-ai pune mintea cu el, l-ai mânca într-o lună.
Trebuie să legumeşti. E mult grâu. E rară pâinea.
Din Bulgaria, vin veşti liniştitoare. Bulgarii se retrag.Leapădă armele. S-au săturat de război. Nu vor să
se mai bată acum şi cu românii! Soldaţii noştri mărşăluiesc spreBalcani. O să se încheie pace fără moarte de om. Încep să se audă cântece prin sat.
— Ţi-a scris bărbatul, Marando?
— Mi-a trimis vorbă, printr-al lui Perşu, că e sănătos. Se întoarce acasă la culesul porumbului. Aşa s-aude…
Aşa s-a auzit într-adevăr un timp.
Spre sfârşitul verii, s-au auzit altfel de vorbe. A năvălit într-o noapte peste câmpurile bulgăreşti, ca un blestem, holera. Mor pe capete bulgarii. S-au stricat gârlele şi fântânele.
S-au
stricat
cişmelele.
Apele
aduc
moartea.Soarele s-a pogorât mai jos, pământul nisipos, văros arde ca jarul. Molima s-a întins. Regimentele în drum spre ţară abia târăsc tălpile buboase prin spuza ţărânii, zac, palangă, de-a lungul drumurilor. Cine cade e lăsat să cadă, să zacă şi să moară cu buzele plesnite de sete, cu pântecul sfârtecat de ghearele molimei.
233
— Ştii ceva de bărbatul tău, Petro?
— E-n lazaret la Corabia…
— Dar tu, Mărgărito?
— Al meu e-n lazaret la Zimnicea…
— Mitache a murit, a murit. La Turnu a murit.. Au vărsat var peste el şi l-au îngropat, despuiat l-au îngropat…
Strâng paiele cu furcile femeile, le ridică în căpiţe cu vârf ţuguiat, să nu le pătrundă ploaia. Ar trebui să fie toamnă.
