191
ar fi de argint. Nu sunt de argint.
— Acum îmbracă bradul pentru mireasă, o aud pe soră-mea Riţa. Când o să mai cresc, spune ea, o să mă mărit şi eu. Atunci o să-mi îmbrace şi mie bradul de mireasă…
Au îmbrăcat bradul miresei… în tindă l-au îmbrăcat…îl scot în faţa casei. Satul tot, adunat la uluci, priveşte.
— Frumos brad are mireasa!…
O duc pe soră-mea Evanghelina în odaie. Mă vâr printre fete, ca un diavol mă vâr. Gaiţele, scai pe soră-mea, o despoaie la piele, o gâdilă, o ciup, o înveşmântează cu cămaşa scoasă din lacră. Peste cămaşă, îi pun rochia ei albă
de mireasă, din pânză subţire. Ciorapi albi în picioare, pantofi albi. O piaptănă şi-i împletesc cozile. Îi înfig fire de busuioc în cozi, peste cap îi pun sovonul cumpărat de la târg, alb, străveziu. Mireasa arată ca o magaoaie – zău, ca o magaoaie…
Iată că stă în picioare soră-mea. O strâng pantofii. Pe toate fetele din sat, când se mărită, le strâng pantofii…Pantofii sunt înguşti, cu tocuri înalte. Picioarele lor, groase, late.
Dacă umbli desculţ, piciorul creşte butucănos, cu degete noduroase, groase.
Până la pământ îi ajunge soră-mi Evanghelina sovonul.Fruntea i-au împodobit-o cu o coroană albă de flori de hârtie roşii, galbene, verzi, albastre…
Nici nu se poate aşeza pe scaun soră-mea, mireasa…Până
diseară, când o să intre în aşternut, aşa o să
rămână:împodobită, dreaptă, de parcă ar fi înghiţit un băţ…
Mireasa e gata. În faţa casei, bradul îmbrăcat. VineVerde, fratele de mână, o apucă pe soră-mea Evanghelina de braţ, o duce la fântână – la fântână din faţa primăriei, la fântână de la care de acum înainte ea o să tot aducă apă, la casa ei.
De când s-a măritat, soră-mea Evanghelina a luat apă în fiecare zi de la fântână asta. Acum, fratele de mână o aduce 192
la fântână. Poartă cât poate de sus bradul îmbrăcat al miresei. În faţa lor, lăutarii, patru la număr, patru lăutari care cântă întruna. Răsună satul. N-am mai văzut la nicio nuntă lăutari de la oraş. Acum îi văd. La nunta soră-mi Evanghelina îi văd…
— Al dracului, Alviţă, fudul, îşi face nuntă cum nu şi-ar fi făcut nici băiatul popii…
— Dacă are cu ce, de ce să nu-şi facă!…
— Îi place mireasa, pesemne…
— Poate-i place, poate vrea numai să se fudulească…
Soră-mea Evanghelina duce pe umăr o cobiliţă nouă.
De cobiliţă atârnă, una în faţă, alta în spate, vedrele pe care le-a căpătat de zestre şi pe care le-a lăsat roşii, să se vadă că sunt de aramă curată, să se vadă că sunt noi. O să
le costorească, o să înceapă să le întrebuinţeze după
nuntă.Astăzi satul trebuie să afle că mireasa a adus la casa ei, de la părinţi, vedre de aramă, vedre noi, şi într-una din vedre, în cea din faţă, căuş de aramă cu coadă lungă.
Căuşul este aşezat în aşa fel, să i se vadă cât mai bine coada pe care meşterul de la oraş a scos, din bătaia ciocanului, înflorituri.
O duc fetele şi fratele de mână pe soră-mea la fântână, cu alai, cu lăutari, ca să ştie şi ea că de acuma înainte ăsta este drumul ei de acasă până la fântână şi că asta este fântâna de la care trebuie să aducă apă în casă, la gospodăria ei.
Apucă ciutura soră-mea şi lumânarea fântânii… A ajuns ciutura la fund, s-a umplut cu apă, o scoate afară, umple o vadră. Mai scoate o ciutură şi umple şi cealaltă vadră.
Ia căldările în mână soră-mea Evanghelina. Cobiliţă e rezemată de buduroiul fântânii. Depărtează vedrele de fântână câţiva paşi. Le pune jos. Lăutarii încep a cânta.
Mireasa, cu fratele de mână, cu fetele, cu flăcăii care s-au adunat încing hora, o singură horă. Ocolesc de trei ori 193
vedrele. Sparg hora. Apucă soră-mea vedrele, le ia la spinare pe cobiliţă. Spinarea i se cubjeşte. Sunt grele vedrele, sunt de aramă, au pereţii groşi, fundul gros, sunt pline cu apă.
Asta îi arată că în căsnicie ea o să ducă greul. Acum se învaţă să ducă greul. Se îndoaie sub greutatea vedrelor soră-mea Evanghelina, dar îşi adună puterile, toate puterile, şi calcă înainte, dreaptă, mândră.Ajunge în poarta casei. O
întâmpină Groasa în prag, cu pâine cu sare. Pune vedrele jos soră-mea, gustă pâinea – după ce a întins cu ea în sare. Ca o nătângă începe să plângă. Lăutarul, care zgândără ţambalul, cântă:
Taci, mireasă, nu mai plânge,
Că la mă-ta mi te-oi duce,
Ori atunci, ori nici atunci
Când o face plopul nuci…
Pleacă lăutarii. În vecini pleacă să-i aducă pe naşi cu cântece la casa lui cumnatu-meu Alviţă. Fratele de mână –
cu ei.
Au întins masa de prânz. O urcă pe soră-mea într-o căruţă. Mă urc şi eu, colac peste pupăză.
— Parcă poate să scape cineva de tine…
