În faţa băncii, nesfârşite pâlcuri de oameni, doi câte doi, la rând, ca la miliţie. Înăuntru îi primea Săvescu. Iscălea unul, iscălea şi celălalt – girul. Numai atâta trebuia să facă omul, să semneze de două ori două hârtii. Cu hârtiile iscălite în mâini, treceau la casă. Casierul le privea prin ochelari iscăliturile, zâmbea şi-i întreba:
— Cât?…
Unii împrumutau o sută, alţii două, alţii chiar cinci sute de lei. De la bancă, cu pungile umflate de arginţi, treceau la birt. Beau oamenii, mâncau, cântau. Pe uliţa mare a târgului negustorii îi prindeau de coaste şi-i trăgeau în prăvălie…
— Să-ţi dau stambă să-i faci nevestei fustă…
— Ce umbli, mă, cu opinci? Vino să te încalţi cu ghete cu 246
scârţ…
— Ai căciula spartă, bade… Vino să-ţi dau o căciulă de dorobanţ…
— Vin’ să-ţi vând un bariş pentru fie-ta…
— Nu vrei o pereche de papuci?
Intrau oamenii în prăvălii şi se întorceau seara, acasă, chiuind, ca de la nuntă. Desagii pe umăr, doldora de mărfuri.
— Mare noroc avem cu Furnica…
— Să-i dea Dumnezeu sănătate domnului Săvescu…
— Bani la noi, ca la boieri…
Boii noştri erau mărunţi, bătrâni. Abia târau plugul.
Carului îi săriseră obezile, i se strâmbaseră şuşleţele…
Greu să duci munca pe trei moşii cu boi mici, cu care care scârţâie din toate încheieturile şi stă să se rupă sub încărcătură, să te lase în drum tocmai când ai treabă mai multă.
S-a apucat şi tata să înveţe să iscălească. Nu eram încă
la şcoală. Nu se afla în casă nici toc, nici cerneală, nici hârtie. Le-a adus într-o zi în sân văru-meu Sorean Militaru, de la Stănicuţ… Nenea Sorean ştia carte. Nu i-a fost greu tatii să înveţe a se iscăli. Într-o săptămână putea să-şi scrie numele întreg, chiar cu ochii închişi. Îl scria cu degetul pe zăpadă. Dacă ar fi fost vară, l-ar fi scris cu codirişca pe ţărână.
A plecat tata cu nenea Sorean la târg şi s-au împrumutat de la Banca Furnica. Cu împrumutul am schimbat boii mici şi am luat în locul lor boi mari, cu coarne largi, boi tineri. Carul vechi l-am desfăcut în bucăţi şi l-am pus sub hambar. Am cumpărat de la oraş un car nou, pe care ni i-a încălţat cu fier meşterul satului, Oanţă. Din ce bani i-au mai rămas, tata a cumpărat o jumătate de sac de făină. De la moara boierului a cumpărat pe bani făină, să nu ne mai încarce, vara, la socoteli logofătul.
247
Peste un timp, numai chiaburii din sat nu primeau cărţi poştale de la bancă. Toată ziua împărţea poştaşul cartoane mici, cu litere tipărite. Oamenii care se îndatoraseră erau chemaţi acum la bancă să plătească dobândă şi să dea şi ceva din capete.
De unde să iei bani în toiul primăverii!… Cine avea oi vindea câteva şi plătea dobânzile. Pentru capete trebuia să
vinzi cel puţin un cârlan. Banca Furnica şi-a închis casa. Nu mai împrumută pe nimeni. Oamenii aleargă, muncesc, se zbat, vând ce au pe lângă casă şi tot nu prididesc să
plătească dobânzile, capetele.
Vine şi acum în sat, cu aceeaşi birjă, domnul Săvescu.Cheamă oamenii cu toba la primărie şi-i bruftuluieşte.
— Am să iau şi pielea de pe voi. V-aţi împrumutat când aţi avut nevoie. Acum trebuie să plătiţi…
Jandarmul, popa, notarul, lângă burticos.
— Dacă aţi luat bani, trebuie să-i daţi îndărăt…
Domnul Săvescu a început să-şi facă drum prin sat cu portărelul. Portărelul merge din casă în casă însoţit de şeful postului de jandarmi, Niculae Mieluşel.
În faţa fierăriei lui Oanţă carele stau lanţ. Nu mai sunt ale oamenilor. Sunt ale Furnicii. Le-a strâns banca şi le vinde celor ce le pot plăti cu bani gheaţă. Adună portărelul cu jandarmii vitele satului. Cirezile, mânate din umbră de argaţi anume tocmiţi de stăpânii băncii, iau drumul oraşului.
Carul nostru cel nou, care sună atât de frumos, se află şi el în faţa fierăriei lui Oanţă. Boii noştri cu coarnele larg desfăcute au apucat şi ei drumul târgului, amestecaţi în cireada…
Mama boleşte întruna. Tatii i-a crescut barba. I s-au stins ochii. Aria e pustie. Prin pătul fluieră vântul a gol.Am rămas cu un singur cal. Încalecă tata pe el şi umblă cât e pământul 248
de larg pe la vraci. Pe unde n-a fost? Pe valea Oltului, la Izbiceni, dincolo de Ruşii-de-Vede, laScrioaşte, unde un popă ştie să citească dintr-o carte sfântă.Altă dată s-a dus pe Călmăţui în jos până la Piatra. S-a întors purtând în sân o sticlă cu apă în care fusese stins un tăciune. Apa descântată a amestecat-o tata cu un pai rupt din coada măturii, până s-a topit tăciunele.
A dat mama apa neagră pe gât, a înghiţit buruieni fel de fel, dulci, amare, sălcii.
Leacul n-a venit…
Acum e primăvară. Am scos-o pe mama la umbră, sub duzi. Ca o umbră e mama. Muştele – roi, deasupra ei. Se apără de muşte cu un smoc de pene. Alături de mama, în copaie, izânit la faţă, frate-meu Ştefan. Noi ne jucăm cu copiii prin arie, pe uliţi, pe luncă. Suntem zoioşi, cu straiele zdrenţe. Astă-iarnă ni le mai cârpea dada Evanghelina.Acum a ieşit la câmp cu bărbatu-său. Nu mai are vreme de noi.
De la Cârloman a venit de câteva ori bunica. Nu ne-a spălat. Nu ne-a cârpit. Gătită ca o fată mare, cu toiagul în mână. A stat pe un scăunel lângă mama şi-a întrebat-o:
— Cum îţi mai este, Mărio?…
— Cum mă vezi, mamă…
Şi-a dus bunica mâna la nas şi-a spus:
— Ai început să miroşi a mort, Mărio…
— Oi fi început, mamă…
Şi-a luat toiagul şi a plecat, peste deal, la ea acasă.
Are o casă mică bunica, curată ca un pahar. Aria bunicii
– gură de rai. Pom lângă pom. Floare lângă floare. În fund, hăţiş de sălcii, perdea înaltă de plopi. Prin mijlocul ariei trece subţire pârâul pe care-l varsă pe trei guri cişmeaua de sub coastă…
Zace întinsă pe un ţol, sub duzi, mama. Frate-meu scânceşte alături, în copaie.
249
A poposit în luncă, lângă gârlă, un sălaş de ţigani.
Ţigăncile bat uliţele satului.
— Clădiri, ciurele, tandrele vindem… Căldări, undrele, ciurele…
