— Aleluia… Aleluia… Aleluia.

236

X

MOŢ

Câţi copii a născut mama? Până acum, zece. Eu, Darie, al nouălea am venit pe lume. După mine, la un an, soră-miElisabeta i-a căzut rândul să sugă ţâţele mamei. În fiecare sâmbătă seara, ne strânge ghiotură în tindă. Ne despoaie, ne unge cu săpun, un săpun vânăt, tare şi aspru ca un pietroi, care totuşi face spume albe, albe – ne trece prin albie, ne limpezeşte, ne schimbă straiele… Când are cu ce să ni le schimbe.

— Să vă spăl, să nu vă umple păduchii…

Cu noi, băieţii, e mai uşor. E mai greu cu fetele, cu alde soră-mea. Au cozi lungi, mai împletite, mai încâlcite.Până

le despleteşte mama cozile, până le piaptănă, până le împleteşte cozile la loc, mai mare necazul.

Ne trimite la culcare pe toţi în patul dintre pereţii casei.

Patul – acoperit cu rogojină… Lângă peretele din fund, căpătâiele de pânză de cânepă, burduşite cu paie. Ne culcăm. Ne acoperim cu aşternutul. Lampa, agăţată în cui, aruncă peste noi o lumină turbure, fumurie. Deasupra capetelor noastre, icoana: sfântul Gheorghe călare pe cal alb, încovoiat peste balaurul verde. Suliţa sfântului a străpuns cele trei capete ale balaurului. S-au scurs din trei răni şiroaie de sânge. Sunt mânjite copitele calului alb de sângele balaurului. Luminează faţa sfântului.

În colţul icoanei a răsărit soarele – soare cu ochi, cu sprâncene, cu gură, ca o faţă omenească. Alături de icoană, atârnă sticla cu agheasmă, buchetul de busuioc.

Tot în pat, una cu peretele dinspre fereastră, lacra cu ţoale: şervete, ştergare, cămăşi de îmbrăcat sărbătoarea, 237

fotele soră-mi Riţa, cizmele tatii, cumpărate când a fost el tânăr şi şi-a făcut armata la călăraşi cu schimbul, chitanţele tăiate de perceptor şi o băşică uscată de porc, în care mama ne păstrează buricele.

Zece copii a născut până acum. Zece burice păstrează cu mare grijă mama, în băşica uscată de porc de pe fundul, lacrei. În săptămână mare, când se deretică prin casă, când se spoieşte casa şi se scoate tot ce e înăuntru, până şi pirostriile, afară, în bătătură, sub duzi, umblă mama şi la băşica de porc. Scoate buricele, nişte căpătâie de maţ. Le-a înnegrit timpul. Ni le arată.

— Asta e al Evanghelinei, ăsta e al lui Alexe, care a murit.

Uite-l şi pe al tău, Ioane. Ăsta e al lui Gheorghe, nu şi l-a mai văzut de mult, de când a plecat. Ăsta e al luiTudose. A murit şi Tudose. Şi pe Lisandra am dus-o la cimitir. Riţo, ăsta legat cu fir albastru e al tău. Al tău,Darie, e ăsta sugrumat cu sfoară. E cam mare. Al Lenii ce s-a făcut?

Îl caută şi-l găseşte. Îl găseşte şi pe-al Elisabetei. Le pune în palmă. Le priveşte. Sunt zbârcite…

De zece ori a născut mama. De zece ori a dat viaţă din viaţa ei, la zece copii. Pe trei i-a tăiat moartea din scutece…

Pune buricele în băşică. Mai bagă peste ele câteva fire de busuioc. Leagă punga la gură. O aşează în lacră, în chichiţă.

Riţa trage aşternutul. Mă pomenesc dezvelit.

— Hei, nu trage. Mi-e frig.

Aşternutul e prea mic. Ca să ne cuprindă pe toţi sub el, trebuie să stăm lipiţi. Stăm lipiţi şi ne-ncălzim. Pâlpâie lampa. Lumina, chioară de un ochi, tremură umbrele fumurii…

Elisabeta plânge totdeauna când ne cheamă mama la lăut.

O potoleşte spunându-i mereu aceeaşi poveste. A fost odată

o fată fără minte, care nu era cuminte. Nu se lăsa s-o laie maică-sa. Au năpădit-o păduchii. O sumedenie de păduchi 238

au crescut în părul ei. S-au vorbit păduchii. S-au făcut funie şi-au târât fata la gârlă. Au băgat-o în gârlă şi-au înecat-o.

— Vrei să intri în albie?

Plânge soră-mea, dar se lasă băgată-n albie. E mai bine-n albie decât înecată în gârlă.

Intră şi mama în casă. Îşi împleteşte cozile. Are părul ca paiul orzului, lung până la şolduri, mai jos de şolduri.Altădată era tânără. Pe Elisabeta o purta în braţe.

Pe mine mă purta pe umeri. I se bătătorise pielea pe umăr cum se bătătoreşte ceafa boului la jug. Umbla cu noi pe unde avea treabă. Ceilalţi se ţineau cu mâinile de fusta ei, după ea, ca puii după cloşcă.

Mama a rămas tot înaltă. Dar nu mai e subţire. I s-a îngroşat mijlocul. Iar o să nască. Se culcă lângă

Elisabeta.Lângă Elisabeta mă culc şi eu, dincolo de mine ceilalţi.Tata se mai culcă şi pe jos, ca să avem noi loc mai mult în pat.

— Nu stingem lampa, mamă?

— N-o stingem…

Mama are teamă de întuneric. Mai cu seamă în seara asta se teme de întuneric.

S-a culcat, dar parcă n-are astâmpăr. Se răsuceşte ca şi cum ar muşca-o ceva. O şi muşcă ceva. Începe să se vaiete cu jumătate gură, să nu ne sperie.

— Ioane, fugi la mătuşa Stana. Dă şi pe la Petria.Cheam-o şi pe fii-mea.

Se scoală Ion şi se îmbracă la repezeală. Tata nu e acasă.

A pornit la amiază cu nişte greci care cumpără grâne, spre Ologi. Abia mâine seară o să se întoarcă. Ne sculăm şi noi şi ne pitulăm pe lângă mama. Cam ştim ce-o să fie – ce-a fost acum o săptămână cu dada Evanghelina, când a născut-o pe Lala.

Dada Evanghelina e sora noastră mai mare. S-a măritat 239

iarna trecută. Curând a câştigat un copil. Când s-a măritat, avea cincisprezece ani. Acum are şaisprezece. Stă mama, ghem, în mijlocul patului. Îşi frânge mâinile. Pe la tâmple, pe frunte, izvor de sudoare. A şi venit mătuşă-meaStana, nevasta lui unchiu-meu Păune Vacă. Au casă în susul trenului, tocmai unde se sfârşeşte satul.

— Uche, leică, o să naşti acuşica. Uche, acuşica ai să te uşurezi…

Tot satul îi spune Uche mătuşii Stana. Femeie stearpă, uscăţivă. Cam lălâie, când umblă. Ca să nu-i stea casa pustie, a luat de suflet un băiat găsit la cişmea, pe neneaŞtefan, pe care l-a şi însurat.

Mamei nu-i prea place când vine mătuşă-mea Stana pe la noi. Îi împuie capul cu vrute şi nevrute. Asta n-ar fi nimic.

Pacostea e alta. Cere un cuţit şi-ncepe să scobească vatra ori ţestul în care coceam pâinea. Scobeşte cu vârful cuţitului şi scoate bucăţele de pământ ars, gloduri roşii, pe care le ronţăie între dinţi, le mestecă şi le înghite.

Uche, dacă nu mănâncă pământ ars, nu se simte sătulă.

În fiecare zi mănâncă Uche pământ ars. Prin toate casele pe unde se duce, scobeşte vatra, scobeşte mai ales ţestul, care e scorojit de flăcări.

— Uche, leică, ai să te uşurezi, acuşica ai să te uşurezi…

Parcă n-o vede mama. Deasă sudoarea pe tâmplele ei.Mai deasă pe fruntea, pe obrajii ei.

Sfântul Gheorghe, călare pe calul alb, tropăie deasupra balaurului. Balaurul e verde. Cele trei capete ale balaurului, sfântul le-a sfredelit cu suliţa. Pâlpâie lampa lumină