— A fost greu…

Cât a stat la noi, Uche a scociorât cu vârful cuţitului şi ne-a mâncat vatra. Ne-a mâncat şi un sfert din ţest…

Dacă-i place ei să mănânce pământ… O să lipim vatra la loc. O să schimbăm ţestul. Mai avem câteva sub pătul…

A rămas bolnavă mama, cu oasele desfăcute. Nu se poate da jos din pat. Nu poate duce cana cu apă la gură.Când trebuie totuşi să se mişte, o apucăm de mijloc, şi-o ajutăm…

— Ce te doare, mamă?

— Nu mă doare nimic. Am sfârşeală la inimă.

Ne arată cu mâna burta, în care abia dacă poate păstra câteva linguri de zeamă. Între brâu şi burtă, umple golul care se adânceşte cu gheme de cârpă. Ochii i s-au stinsaproape, au fugit în fundul capului. Sânii i s-au muiat, au căzut – izvoare goale, seci. I se văd coastele.

L-a chemat tata pe doctorul Ganciu. S-a uitat doctorul la mama, din prag, şi a plecat fluierând. La poartă s-a oprit din fluierat şi i-a spus tatii:

243

— Să-ngrijeşti de scânduri. O să ai nevoie de ele pentru coşciug. Până la Crăciun o să-ţi moară nevasta…

Începuse iarna. Se apropia Crăciunul. A venit şi a trecut Crăcinul. A venit şi a trecut Anul nou. A venit şi a trecut Boboteaza. La Crăciun, am plecat prin sat după bolindeţi. De Anul nou, m-am dus cu sorcova. Am strâns bani şi-am cumpărat cofeturi de la băcănie. La Bobotează, am îngheţat lângă fântână unde se ţinea slujba.Frate-meu Ion a mers la fântână cu caii şi, când s-au sfinţit apele, şi-au slobozit jandarmii puştile, s-a luat şi el la întrecere cu ceilalţi băieţi din sat. Caii aveau în coamă şi în coadă, împletite, fire de busuioc uscat.

Au aruncat maldăre întregi de busuioc oamenii, în fântână.

În sticlele de agheasmă plutesc foi de busuioc.

În ziua Bobotezei, satul, câmpul, pădurea miros a busuioc

– a busuioc şi a zăpadă.

Până la gară au alergat caii. Cântau băieţii. Caii: numai spumă.

Şi iată, a trecut Boboteaza şi-au început să se topească

nămeţii. S-a apropiat Paştele, a venit Paştele. Acum satul miroase a sălcii înflorite. Miroase a sălcii satul, a plopi şi a salcâmi. Miroase a verde proaspăt.

N-a murit mama. A tot bolit. Pe noi nu ne mai spală nimeni în albie. Tatii i-a crescut barba. I s-au înnegrit obrajii. Acum, şi tatii încep să i se ducă ochii în fundul capului.

Câmpul, până unde l-am colindat, e plin de măguri. Are un nume fiecare măgură. Se ară peste măguri şi se seamănă.

Toamna, înainte de căderea zăpezilor, când trecem cu caii spre cişmele, spre vii, găsim măgurile săpate la poale cu cazmale ori înţepate cu fierul. Zvonul spune că sub măguri s-ar afla ascunşi bani. Câteva măguri au fost răvăşite. Bani nu s-au găsit, dar s-au găsit sub măguri suliţi, pinteni, 244

chivere, oase de oameni şi oase de cai.

Rumânii însă nu şi-au pierdut nădejdea. Mereu împung măgurile şi le răvăşesc. Într-o zi poate au să găsească unii mai norocoşi comorile ascunse.

E o măgură pe câmpul dinspre Turnu. Mai demult s-au găsit acolo burdufuri de piele înţesate de galbeni, de zloţi, de firfirici, măgura Furnicii.

A venit în sat, după răscoale, un domn, într-o birjă care avea coşul ridicat. Caii aveau hamuri negre şi clopoţei la gât care sunau. S-a dat jos din birjă şi a pus să se bată

toba şi să fie chemaţi oamenii la primărie. Toba a sunat şi, cum era duminică şi mai nimeni n-avea treabă, s-au adunat oamenii. Domnul gros, mărunt, se sprijinea în baston. Le-a spus oamenilor că la Turnu s-a întemeiat o bancă nouă, Banca Furnica. Cine vrea n-are decât să

iscălească o hârtie, să-şi pună un gir şi să arate de câte parale are nevoie. În măgura Furnica, oricât ar mai căuta, oamenii n-au să mai găsească bani. La Banca Furnica însă, bani berechet… S-a urcat în trăsură domnul, vizitiul a dat bici cailor. A plecat birja pe Călmăţui în sus să ducă

fericita veste mai departe.

Satul a intrat în fierbere. Fiecare avea nevoie de bani.Dar era

o

încurcătură

la

mijloc.

Puţini

ştiau

să

iscălească.Domnul cu baston, care spusese că-l cheamă

Săvescu, rostise răspicat:

— Numai cine ştie să iscălească poate căpăta bani de la Furnica!…

Frământarea oamenilor n-a ţinut mult. Notarul Stănescu a făgăduit să-i înveţe să-şi scrie numele pe hârtie – pe cei care vor să înveţe…

În primărie, e o masă mare. Au pus teancuri de hârtie pe masă. Au adus o călimară şi câteva condeie în care s-au înfipt peniţe noi. Li s-au dat oamenilor scaune. Li s-au pus 245

în faţă coli de hârtie. În susul colii, notarul a scris un nume.

Lămureşte notarul oamenilor:

— Nu e nevoie să învăţaţi literă cu literă. Domnul Săvescu nu e pretenţios. Trebuie să vă obişnuiţi numai să mâzgăliţi pe hârtie câteva semne care să semene a iscălitură…

Oamenii au luat condeiele în mâini, le-au muiat în cerneală. Au repezit peniţele pe hârtie. Hârtia s-a pătat, s-a rupt. Greu să scrii cu căciula în cap. Şi-au pus oamenii căciulile pe duşumele. Greu să scrii cu cămaşa încheiată la gât. Şi-au desfăcut cămăşile la gât, ca la coasă. Tot ca la coasă şi-au sumes, până mai sus de cot, mânecile. Greu să

scrii cu cojocul ori cu zăbunul în spinare… I-au cuprins năduşelile. Toţi – lac de apă. Şi-au scos cojoacele, şi-au scos zăbunele, şi-au scos flanelele şi le-au aşezat alături de căciuli pe duşumelele primăriei.

Cu răbdare notarul i-a învăţat în câteva săptămâni să-şi zgârie fiecare, măcar pe un sfert, numele, fără să rupă

peniţa, fără să păteze hârtia.

Care cum putea să prindă învăţătura îşi căuta o pereche.

Împrumutau bani de la cârciumar, de la popă, de la notar şi alergau la gară. Cumpărau biletul şi plecau la oraş.