— Vreau să văd…
— Vezi, n-ai mai vedea…
Căruţa duruie până la noi acasă. Mama scoate zestrea soră-mi, o pune în căruţă: lacra boită cu roşu, pe care i-au cumpărat-o de la oraş şi-n care sunt aşezate ţoalele ei, câte le are.
Deasupra lacrei, căpătâiele, pernele, aşternutul. Fratele de mână, lângă soră-mea. Căruţa, ciucure de flăcăi. Au loc şi doi lăutari în căruţă. Cântă lăutarii, le zbârnâie coardele.Căruţa se plimbă prin sat. Până după-prânz se plimbă.
194
A trecut soarele de amiază. În aria ginerelui au venit neamurile noastre, au venit toţi câţi au vrut să vie. Lăutarii cântă până năduşesc. Hora se întinde, se întinde… Se apropie chindia. O mai plimbă pe mireasă, pe ginere…
Căruţele, şir, una după alta. Sună zurgălăii cailor, pocnesc bicele, pocnesc pistoalele. Alaiul se opreşte la primărie.Intră însurăţeii, cu naşii, în primărie. I-a scris primarul în condică. Trec la biserică. I-a cununat popa. S-au întors acasă…
Acasă, hora în toi. Lăutarii încep nuneasca. Ginerele în dreapta, mireasa la mijloc, fratele de mână în stânga.
Lângă ei naşii cu lumânări mari aprinse în mână.
Lumânările, albe, legate la mijloc cu panglici roşii. De trei ori se învârte hora mare.
Când e gata să se spargă, mulţimea, adunată în jurul horei, se despică în două. Prin despicătură ajunge lângă
horă o laie de ţigani cu urşii în lanţuri. Copiii se sperie, dau chiote, fug. Se lărgeşte despicătură. Hora se rupe întrun singur loc. Intră în mijlocul horei, lângă lăutari, ţiganii cu urşii lor. Număr urşii: doisprezece… în jurul lăutarilor, ursarii duc urşii şi încep să bată cu degetele tobele lor cu clopoţei pe margine. Urşii mormăie, se codesc, ţiganii le şoptesc la ureche vorbe ciudate, îi îndeamnă, îi împing cu genunchiul, îi ating, de parcă i-ar mângâia, cu ciomagul, de la ceafă în jos pe şira spinării. Prind urşii curaj şi se ridică în două labe. Îşi dau labele aşa cum îşi dau oamenii mâinile… Lăutarii cântă întruna. Cântă ursarii. Hora mare continuă să se învârtească. Mulţimea a făcut iarăşi zid gros în jurul horei. Urşii joacă de parcă ar fi oameni. Ursarii, grijulii, bat tobele, sună lanţurile.
Sparg hora urşii. O sparg şi oamenii.
Cine nu-l cunoaşte pe Gruia Dudău, ursarul bătrân!Ceilalţi ursari sunt băieţii lui, ginerii lui…
Doisprezece urşi are şatra… Dudău o ţine în lanţ pe 195
Didina, ursoaica. Cunosc ursoaica. Are labele cu unghiile tocite de umblet, pielea galbenă se vede pe unde i-a căzut ursoaicei părul…Ochii ursoaicei, căprui, au pleoapele roase pe margini. Ebătrână Didina – bătrână şi voinică, fruntea urşilor şatrei.
Urşii ceilalţi, unsprezece, mai mărunţei, mai tinerei, mai vioi…
— Să fie cu noroc nunta! spune Gruia Dudău.
Îşi ia căciula din cap şi i-o dă ursoaicei. Fac şi ceilalţi la fel.
Urşii toţi, în două labe, întind căciulile ursarilor spre oameni.
Rumânii aruncă bănuţi în căciuli. Urşii mormăie. Le-a trecut spaima copiilor. Se înghesuie în urşi şi le smulg fire de păr.
Bun de leac, la sperietură, e părul de urs. Îi dai foc, te afumi cu el, vine vindecarea.
— Haidem în casă, Didino, să faci pe mireasa!…
Gruia Dudău trage ursoaica de lanţ, intră cu ea în casa lui nenea Alviţă… Ginerele, mireasa, nuntaşii, după ursoaică.
Se-ndeasă unii la ferestre să vadă. Ursoaica se urcă în patul miresei dintr-o săritură. Îi cântă Dudău cântece de mireasă.
Se face ursoaica ghem în pat. Îşi strânge picioarele din urmă.
Îşi acoperă faţa cu labele. E ruşinoasă tare. Gruia îi cântă.
Duduie toba. Sună zurgălăii. Se întinde Didina.Mormăie. Se întoarce cu pântecul în sus, îşi arată pântecul cu păr roş, ţâţele bătrâne, uscate, negre. Se gudură, tremură toată… Iar îşi astupă faţa cu labele. Mormăie încet.Se strecoară jos, cu botul atingând pământul.
— Ai să naşti copii frumoşi şi sănătoşi mireasă, îi spune ursarul soră-mi Evanghelina. Ursoaica ţi-a binecuvântat culcuşul.
O poartă Dudău pe Didina la coşarul vitelor, la coteţul păsărilor – să alunge bolile. O poartă la hambare, să crească
pe câmpul ginerelui, din belşug, rodul…
— Beşcu se culcă în bătătură.
— Mă dor oasele, Dudău, pune ursoaica să mă calce…
196
Ursoaica îl calcă. Se suie pe spinarea omului, uşor. De la grumaz până la călcâie îi pipăie oasele cu labele, se lasă
greu, trosnesc oasele omului întins… Se ridică omul, pârâind din încheituri…
— Mi-a luat durerea.
Aruncă în căciula ursarului o băncuţă…
Groasa a umplut două copăi cu tărâţe. Mâşie urşii cu boturile lor în copăi, mănâncă tărâţele. Ursarii beau vin din căni de pământ ars…
Întuneric peste sat. La cumnatu-meu Alviţă, masă mare, rudele lor, rudele noastre, prietenii. Masă mare, cu daruri.Oamenii mănâncă şi beau şi, când li se pare că s-au săturat, ies în tindă, în bătătură, cu lăutarii după ei şi joacă până nu-i mai ţin picioarele.
