Ne uităm şi ne minunăm. Într-un colţ al tinzii, pe un maldăr de coceni, înfăşurat în scutece, gătit cu rochiţă nouă

roşie şi în cap cu o căciulă de postav cu pană, frate-meu. E

tot atât de izânit cum era atunci când l-am dat de suflet 252

Tudoriţei. Nu se uită nimeni la el. Numai eu mă uit.Mi-e frate, trebuie să mă uit la el. În gingia de sus i-au răsărit doi dinţi. Mă apropii şi-i deschid gura cu degetele. Îi pipăi gingia de jos. Aci i-au răsărit trei dinţi. Cu cinci dinţi ar putea să mănânce şi pâine. Ce-o fi având? Ţine pâinea în mână şi n-o mănâncă. Îi curge nasul. S-a spoit pe obraz.

Cu ochii deschişi se uită şi el la mine. Nu mă cunoaşte. Se uită la toate câte se întâmplă în încăpere. Se uită şi la flăcările focului din vatră. Flăcările joacă. Lumina lor se împleteşte cu lumina felinarului atârnat în tavan.

Pe prispa cantonului, sus, lângă acoperiş, trei clopote de metal. De trei ori le loveşte ciocanul: bang, bang, bang…

Mărin Foamete ia felinarul din tavan şi iese afară. Ies şi eu cu el. Împinge rampa de-a curmezişul drumului.Trenul, cu toate ferestrele luminate, trece despicând noaptea, pe lângă noi, ca fulgerul.

Deasupra s-a limpezit cerul. Stele de toamnă, mari, se clatină. Vântul a zbicit iarba. Când să intre în canton, pe un maldăr de fân, Mărin Foamete vede o mogâldeaţă.

Cantonierul se apropie cu felinarul.

— Care sunteţi aci, mă?

Ţâşneşte din fân şi o ia spre porumb, ca o sălbăticiune, un bărbat. Rămâne pe maldăr cu picioarele desfăcute, cu cămaşa ridicată peste pântece, Tudoriţa.

— Tu erai?

— Eu eram, Mărine…

— Ţine, măi, felinarul…

Ţin felinarul şi mă uit şi eu să văd ce-o să fie…

MărinFoamete o apucă pe Tudoriţa de coade.

— Vino în casă…

— Vin, de ce să nu vin…

Cum duci un cal de căpăstru să-l adăpi la jgheabul fântânii, aşa o duce cantonierul pe nevastă-sa înăuntrul 253

cantonului.

Eu luminez poteca. O luminez cu felinarul…

În canton, petrecere, nu glumă! Hora e-n toi. Din duşumele până-n tavan s-a ridicat praful. În dârdora jocului, nimeni nare vreme să bage de seamă înghesuiala…

— Opriţi lăutarii! strigă Mărin Foamete. Desfaceţi hora. Vă

spun: aşezaţi-vă pe lângă pereţi şi să nu vă amestecaţi. Casa e a mea. Nevasta tot a mea. O ştiu c-are nărav. Astă-seară i-am spus: „Să fii cuminte, Tudoriţo, măcar astă-seară. Să nu-mi strici petrecerea. Astă-seară tăiem moţul băiatului.” Ca pe Dumnezeu am rugat-o să fie cuminte măcar astă-seară. Mi-a făgăduit, ursoaica. O prinsei cu unul în fân. Trebuie s-o tăvălesc niţeluş.

Zurbagiii, pe lângă ziduri, cu feţele zgâite, c-au să vadă ce nu se aşteptau.

— Să te tăvălesc, Tudoriţo?

— Tăvăleşte-mă, Mărine. Tăvăleşte-mă bine. Tăvăleşte-mă

cât te ţin curelele…

Mărin Foamete îi ia cimberul de pe cap şi-l întinde soră-mi Evanghelina, să-l ţie. O dezbracă de rochie. O lasă în cămaşă. Îi scoate şi pantofii din picioare, şi ciorapii.Dacă nu i-ar fi ruşine de oameni, i-ar scoate şi cămaşa.Vrea s-o tupungească. Dar e grijuliu să nu-i strice straiele…

O ia de coade, o ridică în sus şi o izbeşte de duşumea.Duduie duşumeaua. Femeia tace. Rămâne ciucită

pe vine.Bărbatul se năpusteşte asupra ei cu pumnii, cu genunchii, cu boturile, cu călcâiele ghetelor. Femeia tace. O

ia, ca pe un bolovan, o ridică şi o izbeşte cu putere de duşumele.Iar se năpusteşte asupra ei. Tudoriţa are faţa toată

umflată, vânătă. Din buzele plesnite, din nas, ţâşneşte sângele. O apucă, o stropşeşte, o înghesuie, o fărâmă.

Femeia tace.

— Nu spui nimic?

254

Femeia – printre buzele însângerate:

— Ce vrei să spun, turbatule?

Turbat într-adevăr, cu ochii ieşiţi de sub pleoape, omul o înghioldeşte, o loveşte, o pocneşte cu şi mai mare sete.Femeia se întinde pe duşumele. Când sta în picioare, părea măruntă. Întinsă, pare mai lungă. Cămaşa i s-a făcut ferfeniţă. Pete mari de sânge îi înfloresc cămaşa. Se întoarce cu spatele în sus şi se bate cu palma peste şezut.

Îl întărâtă:

— Loveşte-mă şi-aici, apucatule. Aici nu m-ai lovit…

Bărbatul se urcă cu picioarele pe ea şi-o loveşte în locul în care până atunci n-o atinsese.

— Şi pe-aici loveşte-mă, neputinciosule – îşi arată umerii

– şi pe-aici, şi pe-aici…

Îi face voile. Îi face toate voile bărbatul.

— Tot nu plângi, muiere?

Printre dinţii spoiţi de sânge, muierea şopteşte:

— Iată, nu plâng. Nu vreau să-ţi fac pe plac. Omoară-mă

dacă eşti în stare, dar de plâns nu plâng…

Mărin Foamete îşi loveşte iar muierea cu picioarele, în coaste o loveşte.