Ziua, în amiaza mare, auzim dinspre casa lui Păscuţu ţipete sfâşietoare. Părăsim jocul şi dăm năvală într-acolo.Zinca e tăvălită în ţărână. Zizi, cucoana ofiţerului, o calcă în picioare. O loveşte cu călcâiele pantofilor unde nimereşte. În coaste, în obraz. Înainte de a o tăvăli a plesnit-o cu palmele peste gură. I-a smuls părul din cap –

şuviţe de păr negru ca pana corbului. O loveşte şi o ocărăşte.Urcată pe gard, Polina, nevasta vărului Niculae Dimozel:

— Dar ce-ţi făcu, cucoană?

— Mi-a vărsat cafeaua, tâmpita…

Ne adunăm şi privim. Cucoana ofiţerului o uită peZinca.

Culege bulgări din mijlocul drumului şi ni-i azvârle în cap.

O luăm la goană. Cucoana ofiţerului după noi. Zinca a scăpat. Se adună singură din ţărână şi vine spre fântână

din faţa casei. Se scutură de praf, se spală pe obraz, pe mâini, pe picioare. Îi sângeră mâna. Intră la noi în arie.

Ooblojeşte cu alifii soră-mea Riţa…

— De ce nu pleci de la curviştina asta?

— Unde să plec? N-am pe nimeni pe lume. La alţii aş

nimeri-o şi mai rău.

Oblojită, se întoarce acasă. O vedem venind peste câteva clipe. Ţine în mâini o farfurie albă, întinsă.

— M-a trimis coniţa să-i culeg dude…

— Culege-i.

Se urcă într-unul din duzii noştri Zinca. Culege dudele una câte una. Culege dude şi cântă. Când şi-a umplut farfuria, coboară încet şi i le duce cocoanei.

Seara, ofiţerii se întorc cu ordonanţele de la câmp. Un ofiţer cântă la vioară. Cel neînsurat cântă la vioară. În faţa casei lui Păscuţu cântă.

Ascultăm de departe. Dacă ne-am apropia, ofiţerul şi-ar înceta cântecul şi ne-ar lua la goană. Nu-i place să ne vadă

263

în apropierea lui.

Ordonanţele vin seara pe la noi. Scoate soră-mea Evanghelina un ţol curat din casă. Îl întinde sub dud. Un soldat se urcă, scutură dudul. Ca bătute de grindină cad dudele.Le adună soldaţii într-o strachină. Se aşează pe prispă şi mănâncă. Mai stau de vorbă cu tata. Cu noi toţi stau de vorbă ordonanţele. Aflăm că amândoi ofiţerii sunt băieţi de moşieri dinspre partea Brăilei. Căpitanul Suditu e cel însurat. Sublocotenentul Andreescu, cel cu vioara, e băieţandru, boboc, abia ieşit din şcoala militară. Ordonanţa lui, soldatul Ghenciu Marin, din Udup, a rămas ştirb. Numai câţiva dinţi are în gură.

— Pe ceilalţi, spune, i-am scuipat de când am fost dat ordonanţă la ofiţer. Din orice îi sare ţandăra. Cu cravaşa mă

bate. Când îi trag cizmele din picioare, seara, nu uită să mă

izbească peste gură cu botul uneia. „Bivole – îmi spune –

trage mai încet, că mă dor bătăturile…” Dacă trag mai încet, cizma nu iese din picior. Poartă cizme strâmte. E fudul ofiţerul…

Cioroiu, ordonanţa căpitanului, e moldovean. Are părul gălbui şi ochii albaştri. Râde cu gura până la urechi. Nu uită

să-şi spună mulţumirea:

— Aici mă bat numai căpitanul şi cucoana. La Bucureşti mă băteau cu lemnul de scuturat covoarele şi saltelele soacra căpitanului, că stă la soacră căpitanul. A căpătat zestre case mari, lângă Cişmigiu. Aprigă muiere soacra căpitanului! Dă odăi cu chirie. Îşi muştruluieşte chiriaşii mai abitir decât ne muştruluiesc pe noi majurii la cazarmă.Umblă bieţii oameni prin casă în vârful picioarelor.

Stau o săptămână, două, şi-şi iau lumea în cap. Sunt arătoase casele, vin alţii. O păţesc şi pleacă. Vin alţii. Şi tot aşa mereu… Plimb căţeii coanei-mari prin grădină. Îi port legaţi cu cureluşă… Am ajuns, vorba ceea, să tai frunză la câini…

264

I-a murit râsul pe buze. I s-a întunecat, i s-a strâns, i s-a boţit faţa.

— Dacă n-am ştiut termina cu boierii la nouă sute şapte!… S-ar fi schimbat multe în ţară, dacă am fi izbutit atunci…

— Pe aici a fost foc mare la nouă sute şapte, îngână tata.

Pe noi ne-au ţinut trei luni închişi pe şlep, în mijlocul Dunării. Ne mâncau ţânţarii, păduchii, ploşniţele. Guzganii mai-mai să ne roadă ciolanele. Vai şi amar. Unora, mai bolnăvicioşi, începuse a le putrezi carnea pe unde fuseseră

bătuţi, rupţi. Îl mâncau viermii de vii. Ne-au mai ţinut şi la puşcărie pe urmă. Ne-au batjocorit, ne-au purtat pe la judecăţi… Se cheamă că până la urmă tot ei ne-au iertat.

Aşa căuta să ne împuieze capul ginerele lui Miliarezi, Drăculea, prefectul… N-aveau ce să ne ierte. Noi nu căzusem în greşeală. Ne căutam dreptatea noastră, atâta tot.

— Dacă are cineva păcat, i-am spus atunci lui Drăculea, apoi nu noi îl avem. Păcatul îl aveţi dumneavoastră.La dumneavoastră, la boieri, e biciul şi puterea. Cu puterea satului ne ţineţi în robie. Cu biciul ne loviţi. Ne furaţi munca şi ne lăsaţi muritori de foame. Apoi vorbiţi de iertare.

S-a mâniat Drăculea şi s-a băgat în mine. A început să

zbiere:

— Nu te-ai săturat pe şlep? Acuşi te trimit iar pe şlep!

— Apăi, i-am spus, acum nici acasă nu mi-o fi mai rău ca pe şlep…

A început a albi părul tatii. Pe la tâmple, pe la mustăţi a prins a albi tata. Suge cu sete o ţigară răsucită din tutun verde tata. Fumează şi ordonanţele. Fumul alungă

muştele.În bălăriile din arie a sădit tata câteva seminţe de tutun.A răsărit tutunul, a crescut. Foile tutunului sunt verzi, păroase, late. În fiecare zi, rupe tata câteva foi, le 265

pune la uscat, le păleşte soarele, sunt bune de frecat în palmă, de pus în brâu, în băşica de porc.

— Eram băieţandru la nouă sute şapte, grăieşte Ghenciu.

La noi, la Udup, au adus ofiţerii tunuri. Răscoala se iscase dintr-odată. Dădusem foc curţilor boiereşti, erau ale unuia Dumba, care trăia la Viena şi era prieten cu împăratul austriac. Nici n-au apucat să ardă bine curţile, că ne-am şi pomenit cu armata. Cam ştiau oamenii ce-o să-i aştepte. Ne-am adunat care cu puşti, care cu pistoale, care numai cu ciomege şi am aşteptat armata la margine. Aieşit un bătrân înaintea armatei şi le-a spus ofiţerilor să ne lase în pace, că

satul n-are nimic de împărţit cu armata, că satul s-a ridicat şi a dat foc la curţile boiereşti şi că o să intre oamenii cu plugurile, să are pământul. Ofiţerii au tăbărât cu săbiile pe bătrân. Atunci, Gurădulce, care fusese sergent în armată, a luat comanda satului. Oamenii s-au ascuns pe după garduri, prin şanţuri, şi-au început a trage ochind în ofiţeri şi în reangajaţi. A căzut un ofiţer. Au mai căzut nişte majuri. S-au risipit soldaţii. A fost un adevărat război. S-a sunat şi goarna. A doua zi, în zori, veniseră alţi soldaţi, cu tunuri.

Trei zile au tras cu tunurile în sat, ochind bordei cu bordei.

Au pierit oamenii ca muştele. Şi salcâmii i-au ras din rădăcină tunurile. Dintr-ai mei am scăpat numai eu cu tata… A murit la nouă sutetreisprezece tata, de holeră, dincolo de Dunăre…

Ordonanţele sunt desculţe. Miriştile pe care umblă ziua le-au sângerat picioarele. Peste răni soldaţii au presărat ţărână…