— La masă, băăă!…
Căutăm umbră lângă care. E umbră la car. Pentru lăcuste.
Pentru şopârle. Pentru gadinele buruienilor.
Destupăm butoiul şi adăpăm, cu căldarea, boii căzuţi pe brânci. Dintr-o înghiţitură sorb apa. Le frecăm spinările cu şomoioage de paie. Din mână-n mână trece boata. Apa e caldă, clocită. Pe nemâncate o bem, să umplem stomacul, să-l amăgim.
Se-ntinde şi masa – şervete puse cap la cap. Misirliu scoate din traistă, pentru şase guri, trei ouă fierte, o mămăligă, câteva fire de ceapă verde, un castravete, o sticlă de oţet –
poşircă vânătă. Bogată masă! Misirliu e om cu stare. Are şi lot. Vasile Beca, mai cevaşilea, lângă mămăliga lui pune cepe mari, cu bulbi rotunzi şi, pe fundul unei străchini, un pumn de urdă. Pisăm în găvan – pisăm cu pisălogul – trei căpăţâni de usturoi. Le stropim cu sare şi turnăm deasupra o ulcică
de apă. Gata mujdeiul. Întindeţi cu bulzi de mămăligă în mujdei şi duceţi la gură. Feriţi buzele, că sunt plesnite.
Mestecaţi, dacă aveţi vreme de mestecat. Eu unul n-am.
Înghit mămăliga cu mujdei de usturoi… Poşirca în care se dumică mămăliga e grozavă –pentru cine are poşircă. Aci, în câmp, mănâncă fiecare ce şi-a adus de acasă. Uie sparge oul, îl cojeşte. Jumătate îl mănâncă el, jumătate muierea lui, care abia răsuflă cu burta la gură…
Să-şi uite de-ale lui, Uie aruncă sămânţă de vorbă:
— Bună secerătoare ai, nene Beca…
— Iancu Agana să trăiască… Şi nevastă-mea…
Nevasta lui Beca sparge bulbul cepei, îl ronţăie între gingii şi soarbe, cu lingura, poşirca din strachină. Şapte-burice râde…
— Şi cum fuse povestea cu „Albionul”, Radă?
— S-o spuie el, că-i place s-o spuie…
Arată cu capul spre bărbatu-său.
210
— Păi cum să fie? Iarna trecută vine nevasta şi-mi spune că se leagă de ea Agana. Buun! îi zic. Are prăvălie peste drum de noi. Ţine şi cârciumă. Ţine şi cojocărie. Edoldora de bani. Pofteşte la tine? Să vie la noapte-n coşarul oilor, pe uşă. Câinii-l cunosc. N-o să-l latre. O să fiu şi eu pe-acolo, cu bâta-n mână. Să-i spui că dorm buştean.M-a ascultat nevasta. Agana s-a tuns, s-a ras, s-a primenit – ca omul. A venit, cum se-nţeleseseră. Câinii nu mârâie – se şi gudurau, că le aruncase oase.
— Aici eşti, Radă?
— Aici, nene Iancule…
— Nu-mi zice nene, că nu se potriveşte. N-am îmbătrânit încă. Sunt om în putere…
Ies şi eu din cotlon şi deschid uşa să intre lumină de afară. Lumina zăpada.
— Bună seara, nene Iancule. Cu nevastă-mea, hai?
A înlemnit. Eu, cu bâta ridicată să-l ating la moacă, păzeam uşa.
— Nu mă omorî, vere.
— Nu te omor. Dezbracă-te de cojoc!…
A dezbrăcat cojocul şi l-a pus jos.
— Dezbracă nădragii!
A dezbrăcat nădragii.
— Pune şi căciula peste nădragi.
A pus şi căciula jos.
— Scoate cizmele!
— Iartă-mă, vere.
— Scoate cizmele, îţi spun, că mă apucă dracii şi izbesc…
A scos cizmele – cizme noi, abia şi le-a scos. Dârdâia de frig.
— Acum ce-mi faci, vere?…
— Nimic nu-ţi fac. Te repezi până acasă şi-mi aduci trei 211
sute de lei să-mi cumpăr un „Albion”…
— Să-ţi aduc două sute să-ţi iei un «Clayton» dacă vrei secerătoare…
— Nu vreau „Clayton”, vreau „Albion”… Până acum numai boierul are „Albion”. Vreau să am şi eu un „Albion”, dacă ai poftit să te drăgosteşti cu „cucoana” mea…
