— Sărut mâna, babo…

Burdulea se supără. Supărat, le spune nişte vorbe…Le face şi pâhănii.

Multe am aflat de la unchiul Burdulea.

Altădată şesurile erau îmbrăcate până la marginea lumii de păduri. S-a tot înmulţit sămânţă omenească şi-a tăiat copacii. Rădăcinile, smulse din pământ, luminişurile, lărgite.

Au ieşit câmpuri bune de semănat mei, orz, secară, porumb… Cu securile, cu târnăcoapele, cu cazmalele, oamenii au alungat pădurile, le-au lovit, pădurile au pierit.Ici-colo, câteva ochiuri, câteva zăvoaie la Olt, la Dunăre.O fişteică de pădure a rămas la Crângeni, alta la Ruşii-de-Vede, dincolo de Adâncata, mai mult rarişte.

— S-au lărgit câmpurile, povesteşte unchiu-meu Burdulea spânul, au pierit pădurile, au început rumânii a prinde cheag în munca lor. Atunci s-au repezit boierii peste sate, au scornit că sunt pământurile lor. Au căzut rumânii în robia boierească. Nici până azi n-au scăpat. S-au mai burzuluit din când în când satele. Le-au înecat în sânge stăpânirile, câte au trecut, prin vremuri, peste oameni.

Acum nu mai cântă cântec pentru muieri bătrânul cu faţă

de babă. Altceva cântă, mai curând îngână. Dintre buzele lui subţiri, uscate, picură nume vechi de haiduci care au ridicat paloşele grele şi-au retezat capete ciocoieşti, nume vechi de boieri peste a căror amintire rumânii aruncă blesteme…

La Adâncata, între mirişti, bostănării. S-a cam dus vremea bostănăriilor. Covercile încă n-au fost doborâte. Vrejurile n-au fost smulse. Trântoresc încă în ţărână udă, culcate, 270

lubeniţe lungi, vărgate, târzii. Lâncezesc încă, pe sub foi pe jumătate scorojite, pepeni rotunzi care nu vor să se coacă.

Adunaţi, îngropaţi în saci de grâu, pot fi scoşi, copţi gata, de Crăciun – copţi, vorba vine, mai degrabă păliţi. Veştejiţi, dulcegi…

Capul nostru e Avendrea, prieten cu frate-meu Ion.S-ar fi dus cu caii frate-meu – nu e acasă. Nu e nici la stăpânul lui, la Şoavă. Ar fi venit cu caii lui Şoavă la păscut.

Bunicul de la Cârloman s-a bolnăvit. S-a dus frate-meu Ion – de două zile îl păzesc să moară.

N-o să moară bunicul, cum n-a murit nici mama –

boleşte, boala lui o scoate din sărite pe bunica. E ţanţoşă

bunica şi umblă dreaptă, ca o fată mare. Nu-i plac bolnavii bunicii. Duminica trecută am fost eu să-l văd pe bunicul –

ţipă la el bunica:

— Mai taci odată. Mereu te vaieţi. Parc-ai fi muiere, aşa te vaieţi…

Îl dondănea la cap. Bunicul Delcea, lungit în pat, îşi trecea degetele prin barba galbenă, gemea:

— Mă vaiet şi eu, că mă doare. Toate oasele mă dor.Şi carnea mă doare. Aş vrea să mor…

Atât i-a trebuit s-audă bunicii, că spune bunicul că vrea să moară. Tăiase nenea Dumitrache o găină. Bunica o opărise şi o jumulea pe vatră. Lângă bunica, cuţitul cel mare cu care avea să desfacă ea pieptul găinii, s-o taie în bucăţi, înainte de a o arunca în oala pentru ciorbă. I-a sărit ţâfna. Ce-o fi vrând cu cuţitul? Să-l taie pe bunic?

— Spui că vrei să mori? Iată cuţitul. Bagă-ţi-l în piept.

Înfige-ţi-l în inimă. Ai să mori numaidecât şi-ai să te linişteşti. N-o să te mai vaieţi. Moartea e lângă tine. Ajut-o să te ia…

Avea faţa cumplită bunica. Nu glumea. Ar fi vrut într-adevăr ca bunicul Delcea să-şi înfigă cuţitul în inimă?Eu, cam speriat, mai mult de faţa ei decât de cuţit. Un zâmbet 271

bun s-a revărsat din ochii şi de pe buzele bunicului.

— Afurisită muiere eşti! Semeni cu turcul de taică-tău. Nu te speria, Darie. N-am să-mi pun mintea cu vorbele ei.

Niciodată omul nu trebuie să-şi dea moartea, nici măcar să

şi-o cheme. Omul are moartea în măduva oaselor, din clipa în care s-a plămădit… Vezi tu, Darie, în viaţă poţi să chemi, dacă eşti nezdravăn la minte, şi moartea.Moartea ori o chemi, ori n-o chemi, tot vine când îţi este dat să vină şi… te ia…

Bunica ţinea în mână cuţitul.

— Nu mai pălăvrăgi. Nu mai turbura mintea băiatului. Vrei să mori? Ia cuţitul. Nu vrei să mori, fă bine şi încetează cu văicăreala…

Ne-a întors spatele şi s-a dus la vatră, la găina ei. Cu sete, cu duşmănie, a despicat pieptul găinii. Parc-ar fi vrut să

despice, să ciopârţească trupul schilav, uscat, al bunicului.

A scos burta găinii afară şi-a aruncat-o câinilor, care aşteptau în prag, cu limbile roşii-vinete atârnând. Inima şi ficatul, calde încă, le-a pus pe jar. S-au fript măruntaiele păsării. Le-a presărat cu sare, le-a pus pe un taler de lemn şi ni le-a adus în odaie. S-a uitat încruntată la noi:

— Mâncaţi-le, sunt bune de mâncat…

Miroseau frumos. A luat o bucăţică de ficat bunicul şi a molfăit-o în gură. Restul l-am mâncat eu. Mi-am lins buzele.

Cum să nu mi le ling!

Acum, dacă astă-seară o să mai taie bunica o pasăre, măruntaiele o să le mănânce frate-meu Ion, fir-ar el al dracului…

Nici mie n-o să-mi meargă rău. Avendrea e priceput la toate. O să ne pună pe noi, ăştia mai micii, să adunăm balegi uscate şi ierburi, să aprindem focul. Pe urmă, tot pe noi o să

ne trimită să alegem de pe unde s-o nimeri porumb cu bobul moale, şi tot pe noi o să ne pună să coacem porumbul la foc.

Lui, fiindcă ştie să dea porunci, o să-i dăruim, cu voie, fără

272

voie, fiecare, jumătate din câţi porumbi o să coacem.

Pentru atâta lucru nu ne supărăm.Toată noaptea o să

coacem porumb. Dacă ni s-o face sete, fântână din fundul văii o să ne astâmpere setea.

Sare cu gura pe Avendrea natantolul de Gângu:

— Ne-ne-ne A-ve-vendrea, o să mâncăm şi lubeniţe astă-seară?

— Poate…

Avendrea se ţine de furtişaguri. Din pricina lui Avendrea, frate-meu Ion ia câte o chelfăneală de la tata.

Se strâng băieţii, iarna, pe la câte unul din ei acasă, la clacă, şi curăţă porumbul pentru moară. Până spre ziuă îşi dau în vorbă curăţind porumb, spunând basme, mâncând boabe fierte, ciupind fetele chemate din vecini.

Avendrea aduce sub zăbun o găină, o gâscă, o curcă –ce poate să înhaţe din cealaltă parte a satului. I se cunoaşte obiceiul. Tatii îi este teamă să nu-l înveţe Avendrea şi pe frate-meu cu nărav. Avendrea, dacă are cu cine se înhăita, fură şi cai. Nouă ne-a furat o dată un cârlan. A intrat noaptea în coşar, a dezlegat cârlanul de la iesle, l-a scos afară din curte de căpăstru, a sărit pe el şi pe-aici ţi-e drumul.L-a vândut rudarilor la târg. Până să-i luăm urma, s-a dus calul. N-a mai călcat hoţul prin casa noastră o lună. Pe urmă a venit la frate-meu, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.