banii, nu te pârleşti dacă treci mâna prin ele. Nu poţi s-aprinzi nici ţigara. La banii îngropaţi sub pătulul luiCleşie nimeni nu umblă. Sunt legaţi banii cu jurământ.Singuri au să iasă la suprafaţă, când le-o veni timpul. O să le vie şi lor timpul.
Din pricina banilor au cusururi băieţii lui Cleşie. Acălcat femeia pe deasupra lor, când a fost grea cu ei. Uitase să se ferească.
Pe urmă a ridicat Cleşie pătul deasupra, să nu mai calce nimeni peste blestem.
Am mers la scăldat la baltă, cu Ion după noi, între noi.
De sus de tot, dinspre dealuri, dinspre munţi, pogoară o funie de apă lişteavă, nămoloasă, printre maluri mărunte.
În dreptul fiecărui sat oamenii au ridicat un zăgaz de pământ. Cu pari, cu gratii, e întărit zăgazul. Oprită, lişteava şi-a adâncit matca. Unul de altul s-au tot depărtat malurile. Dacă ai mână puternică, poţi arunca piatra de pe un mal pe altul. Numai dacă ai mână puternică. Altfel arunci piatra cu praştia.
Mai în susul satului, unde n-o turbură nimeni, gârla a prins la suprafaţă pânză de lintiţă verde. Sparg pânza liştevei gâştele, raţele şi alte orătănii care urcă după
ciuguleală. O mai sparg broaştele când scot la soare boturi albe, creste dungate, ochi holbaţi. Ochii broaştelor s-au holbat de mirare, de câte minuni văd ele noaptea în fundul apei, unde mişună raci cu craci roşii, şerpi lungi, negri, vineţi, bălţaţi, crapi cu spinări pământii, zvârlugi sprintene 221
şi sprinţare ca fulgerul, plătici cu solzi de zăpadă, buhai cu cojoace de cărbune, mormoloci străvezii cu cap mare şi coadă subţire, viermişori ca nişte fire de aţă, vişinii, albaştri, verzui, roşii – şi de cât văd broaştele noaptea între lună şi apă, între apă şi stele. Noaptea, stelele pogoară şi se scaldă
în unde. Pogoară şi cerul. Tot cerul. Când e lună, pogoară la scăldat şi luna. Sălciile dorm adânc, mai adânc decât dorm oamenii. Somnul crengilor, somnul frunzelor, îl sună vântul.
Sălciile dorm adânc, adânc. La îndulceşte somnul adânc vântul. Nu dorm niciodată apele. Niciodată. Întruna curg, întruna. Poate nu dorm nici sălciile.
Lângă zăgaz scăldăm boii. Scăldăm caii. Porcii îi scăldăm.
Tot lângă zăgaz ne scăldăm şi noi. Acolo apa e mai adâncă, mai limpede. Dacă ne scăldăm mai mulţi deodată, o turburăm. Asta se întâmplă de obicei duminica. Azi nu e duminică. E altă zi. O zi ca oricare. Zi lucrătoare.
Socoteam c-o să fim singurii stăpâni ai bălţii. Când colo, de unde. Ne-a luat-o înainte un ciopor de babe, de muieri, de codane. Le-am auzit cum chiţăiau, cum chirăiau, când ne-am apropiat de mal.
— Se scaldă muierile lângă zăgaz…
— Să mergem mai sus, la Cotul Sârbului…
Ne-am oprit din drum. Ne-am adus aminte că lângăCleşie e poşta, şi lângă poştă casa lui Ruţu.
Ruţu a intrat macagiu la drumul-de-fier anul trecut.S-a cam boierit. Poartă haină cu nasturi de alamă, lucioşi nasturi, şi şapcă cu betelie roşie de jur împrejur. S-a mutat la gară cu nevastă, cu copil, cu căţel, cu purcel. Casa şi-a închiriat-o picherului Dimache Micu, bărbat oacheş, cu mustaţă neagră deasupra buzelor cărnoase. Picherul e om de la oraş. Îngrijeşte şoseaua cu hârtoape, cu găuri, cu rupturi.
Mănâncă la cârciumă cu doctorul Ganciu, cu Popescu-Bragadiru, învăţătorul, care cântă frumos, şi cu alte acrituri trecătoare ale satului. N-are nevastă picherul. Are un ochean 222
cu coadă lungă, o lunetă. Mă duc seara câteodată la picher şi privesc cu ocheanul lui stelele, luna, Calea Robilor, tot ce-mi place mie să privesc. Fundul ariei lui Ruţu dă spre gârlă. Când e soarele la chindie şi muieretul aleargă la scăldat, aleargă şi picherul Dimache Micu în loboda, în ştevia, în cucuta de lângă gard, mai înaltă decât ulucile, cu ocheanul subsuoară. Potriveşte ocheanul şi se uită. Se uită
până îi lasă gura bale.
Au aflat muierile. S-au supărat? Mai abitir ca mânzatele sar, se fugăresc, se stropesc, chiuiesc. Sar mai ales şi-şi arată alte alea babele, grasele…
— Ce spuneţi, mă? se uită picherul cu ocheanul la muieri.
Am mers şi am cercetat. Am dat cu pietre-n buruieni, cu bolovani. Am rupt câteva uluci. Am scuturat câteva moţuri de cucută. Niciun semn, nicio văicăreală. Nu se uita picherul cu ocheanul spre baltă. Ne-am îndreptat într-acolo. Stol.
— Hai la Cotul Sârbului…
— Nu… a stăruit băiatul lui Cleşie. Să m-m-ergem la ză-zăgaz. Să vedem mu-muieri.
Ce să facem?! Ne-am luat după nătâng. Muierile se bucurau în voie de răcoare. Ne-am aruncat de pe noi cămăşile, izmenele, ne-am afundat în apa turbure, cleioasă…
Muierile nici nu ne-au luat în seamă. Vezi. Asta ne-a cam întărâtat. Ne-am băgat printre ele şi-am început, pe dedesubt, să le apucăm de pulpe, de coaste, de unde nimeream şi noi, să le ciupim. Ne drăcuiau râzând, ne plesneau cu palmele ude, ne mai prindeau de câte un picior şi se făceau că ne îneacă. Petreceam în lege. Din haiul nostru gălăgios s-a desprins Petricica lui Ivănuş. A luat-o spre malul celălalt, în larg. Înota ca un băiat. Ion al lui Cleşie, după ea. I-au scăpat picioarele în gol. O fi strigat 223
el ceva, dar cine să-l audă! Strigam cu toţii. Nu ştia să înoate Ion.Poate să fi ridicat capul deasupra apei. Poate să fi bătut balta cu palmele. N-am văzut roata de bulbuci. S-a dus.Dus a fost. Până să ne dumerim bine ce s-a întâmplat cu el, am ţopăit oleacă. Apoi, odată dumeriţi, ne-am speriat şi am ieşit repede la mal. Uiuuu… s-a înecat al lui Cleşie.S-au speriat şi ele, muierile. Ion, aleluia, pe fund. Au venit oamenii. Uite-i…
îşi aruncă repede cămăşile şi sar. Încep să-l caute.
— Cam pe unde s-a scufundat, măi?
— Pe ici, nene Simioane, unde e groapa…
— Ba ici, nene Petrache, că aici e groapa aia mare…
— Nu, nu acolo. Nici dincolo. Aici e groapa în care a lunecat băiatul…
Gropi sunt pretutindeni. Oamenii închid ochii şi se dau la fund până când ajung cu creştetul în nămol. Ca orbii dibuie fundul, cu mâinile, cu picioarele. Li se sfârşescputerile.
Zvâcnesc atunci şi răsar la suprafaţă. Respiră. Iar se dau la fund. Mereu. Mereu. Dacă ai privi balta de departe şi n-ai şti ce caută bărbaţii aceia, ai crede că au născocit un joc nou, nebunesc, joc pe care îl joacă sub privirile uimite, încremenite, năucite ale noastre, ale celor ce stăm pe mal cu inima în gât, cu sufletul la gură.
Se apropie dinspre sat, c-o prăjină lungă în mână, alergând de parcă-l alungă din urmă moartea, Cleşie. După
el, gâfâind, jelind, Iana, nevastă-sa, cu zăvelcile ridicate. Au auzit că li s-a înecat băiatul.
— L-aţi găsit?
— Nu l-am găsit…
