— O să ţi-o scot din proces basma curată. Dai doi poli?

— Am spus că dau…

— Mai e ceva, de la om la om, de la inimă la inimă.Polii sunt pentru timbre. Eu ostenesc cu procesul. O să fii bun să osteneşti şi dumneata cu pământul meu, să-l ari, să-l semeni – sămânţă o dau eu – să-l culegi şi să-mi aduci rodul… Paiele îţi rămân dumitale. Mă cinsteşti pentru ele cu doi groştei.

— Doi am cu toţii.

283

— Acum, dar până la vară mai fată purceaua o dată.

— Nu mai fată.

— E stearpă?

— Nu. Nu mai am purcea.

— Ai tăiat-o?

— Am îngropat-o. A dat brânca în porci. I-am descântat, i-am găurit urechea, am spânzuit-o, degeaba. A murit…

— Condoleanţele mele!

— Cum?

— Îmi pare rău că ţi-a murit purceaua.

— Păi, zi aşa, ca să te înţeleg. Adică de ce să-ţi pară rău dumitale, domnule avocat? Chiar dacă nu murea, nu apucai să mănânci din ea. Asta s-a întâmplat când era Mălina de-o şchioapă.

— Cine e Mălina?

— Eu… Pe mine mă cheamă aşa, spune bondoaca…

— Atunci ne-am înţeles. Îmi dai doi poli şi doi groştei şi-o scap pe Mălina de bucluc. E caz grav: furt. Pentru că eu pun inimă în proces, îmi munceşti locul… Cum spusei, îţi opreşti paiele…

— E lot de şapte pogoane…

— Şi procesul e greu, moşule. E caz de furt…

— O să-l muncim, tăicuţă…

Nu e sat în împrejurimi în care avocatul să nu aibă acum pământuri. Şi-a cumpărat chiar un zăvoi pe Olt. Dă bani cu împrumut. Stoarce de la nevoiaşi dobânzi grele. Cârciuma din Cârligaţi, de peste drum de judecătorie, care face dever mare, e tot a lui Vică Georgescu, deşi deasupra uşii scrie: Cârciumă comunală „La cumpăna dreptăţii”, proprietar Barbu Căuş… Ştie lumea – şi cine bea „La cumpăna dreptăţii” şi cine nu bea – că Barbu Căuş e numai un prepus al avocatului.

— E bună băutura?

— Nu e bună. În schimb e scumpă.

284

— Dacă în loc să scrie pe firmă „Barbu Căuş” ar scrie„Vică Georgescu”, ar fi cumva băutura mai bună şi mai ieftină?

— Nu,

— Atunci…

Avocatul o apucă pe fetişcană de bărbie. Cu glas dulce o îmbie:

— Să treci peste un ceas pe la mine, Mălino, să-mi povesteşti de-a fir-a-păr cum a fost, ca să pot să te apăr mai bine. Înţelegi! Dacă ştiu cum a fost cu adevărat, chibzuiesc din timp cum să înfăţişez chestiunea ca să-l zăpăcesc pe judecător, să ne achite.

— Aşa a fost, cum a spus tăicuţă. Mi-am luat ţoalele mele: N-am luat nimic din ce nu era al meu, nici cât negru sub unghie…

— Ai luat, n-ai luat, să treci pe la mine, să mă lămureşti.

— Cu tăicuţa?

— Ar fi bine să vii singură. Ştii…

— Tăicuţa o să stea pe prag… Eu… Mi-e frică…

Bătrânul ostenit, stă mai departe. S-a aşezat pe vine lângă un gard, şi-a aprins luleaua, şi-a pus, în faţă, între genunchi, căciula mare, cu ţuguiul turtit. Părul, netuns de luni de zile, s-a împreunat cu barba încâlcită.

— De ce ţi-e frică?

— Eu, să vezi dumneata, vreau să mă mărit fată…

— Păi, ai fost măritată…

— Am fost, dar e ca şi cum n-aş fi fost…

— Eşti proastă…

— Se poate, dar vreau să rămân proastă…

— Vino cum ţi-am spus. O să vorbim şi despre asta…

— Vin cu tăicuţa. O să stea pe prag…

Umblă bătrânul în traistă. Scoate un codru galben de mămăligă. Îl presară cu sare. Muşcă din el, mestecă, înghite.

285

— Ţi-e foame, Mălino…

— Nu, tăicuţă, nu mi-e foame…

Aprodul strigă din pragul judecătoriei numele oamenilor.

— Pe-al nostru, mai spune bătrânul, o să-l amâne avocatul până-i ducem gologanii.