Lângă uşă, stârcit, aşteaptă un găligan cu faţă de var, cu gât lung, subţire, boţit, tăvălit parcă printr-o leasă de ciulini.

Mălina se uită lung la el, de parcă până acum îl vede pentru întâia oară. Îl priveşte. Îl cântăreşte.

— Cu târţăul ăsta m-am măritat eu, tăicuţă, pentru pământ, să am casa casă, masa masă. L-am lăsat pe Dănilă… Mai bine mănânc sare şi mă uit în soare.

— Mănâncă…

Mălina, lângă tăicuţul ei, muşcă din codrul de mămăligă.

Înainte de a muşca, întinge în sarea care fusese legată în colţul şervetului.

— O să mă ia Dănilă. O să mă bată poate, dar o să mă

ierte şi-o să mă ia de nevastă… Am vorbit şi-aseară cu el, la poartă, tăicuţă…

— De-am scăpa odată de pacostea asta…

Lunganul se apropie de ei. Îşi arată dinţii.

— Şi aşa, Vâlcule, ne porţi pe la uşile judecătoriei…

— Dacă mi-ai furat ţoalele…

— Să i se usuce mâna cui te-a furat cu un cap de aţă.Tu ştii bine că nu te-am furat cu nimic, că nu m-am bulguit la ce e al vostru, dar spui aşa ca să-mi căşune necazurile pe cap. Usca-ţi-s-ar limba, Vâlcule, limba cu care rosteşti minciuni!…

— Blestemă cât oi vrea, dar eu de judecată nu mă las.Merg şi la tribunal… Dacă mi-ai furat ţoalele…

— Ţoalele! Vede-te-aş îngropat cu ele, că numai la ţoale te gândeşti!…

— Păi…

Îi strigă aprodul. Intră în judecătorie toţi trei. Ies repede.

286

După ei, avocatul Georgescu.

— Când spuneam că amân procesul, ştiam eu ce vorbesc. Iată!… L-am amânat…

Cu clienţii după el intră „La cumpăna dreptăţii”.

— Să ne întărim cu câte o prăştină. Am mult de muncă

azi…

— Ce muncă! Dai cu gura!… La secere să te văd, domnule avocat…

Avocatului îi plac glumele. Râde.

— Aur îmi curge din gură. Aur curat… Dă-ne trei prăştini, Barbule, plăteşte dumnealui…

Cârciuma geme de lume. Beau cei care au câştigat procesul. De bucurie beau. Beau cei care au pierdut procesul. De necaz beau…

— Nu era mâi bine să ne împăcăm, vere?… Tot acolo ajunserăm… Luai cinci lei amendă…

— Intrase duşmănia în noi…

— Şi-a vârât dracul coada, asta e…

Avocatul Vică Georgescu o apucă iar pe Mălina de bărbie.

— Vii?

— Cu tăicuţa… Cum am spus.

— Dar de ce nu te însori, domnule avocat? Casă ai, bani câştigi, tânăr eşti! întreabă, mirându-se, bătrânul.

— Ce? Sunt nebun? Nevasta, moşule, cere cheltuială.

După nuntă, vin copiii… Alte cheltuieli.

— Dacă făcea socoteli de-astea sfinţia-sa, tatăl dumitale, nu vedeai niciodată lumina soarelui…

— Alte vremuri, moşule, alte vremuri. Acum trăim timpuri grele…

Vara, după treierat, din satele din jurul judecătoriei aduc rumânii carele pline până la loitre cu grâu şi le descarcă în magazia avocatului. Toamna, porumb aduc rumânii în carele lor. Bucatele le vinde avocatul primăvara, când preţul e mai ridicat, când crapă măseaua rumânului după

287

o baniţă de mălai, după o strachină de făină…

Ciocoşa l-a ascultat pe Vică Georgescu, a pornit proces împotriva maică-si. Apărătorul băbuţei, Ovidiu Ursu.

Judecătorul tânăr cere să se deschidă dosarul. E un dosar gros, jerpelit. Le strigă pe împricinate. Unturica, sfoiegită, vede numai cu un sfert de ochi. Se sprijină, ca şi Ciocoşa, în toiag. Intră amândouă în primărie ţinându-se de mână.

Avocaţii le despart. Bătrânele stau în picioare, rezemate cu mâinile de grilajul care împarte odaia cea mare a primăriei în două.

Judecătorul le pune aceeaşi întrebare:

— Nu vreţi să vă-mpăcaţi?

— Nu! răspunde Ciocoşa, şi se uită cu duşmănie la maică-sa.

Dacă ar putea, ar înghiţi-o de vie pe maică-sa.

— Nu! răspunde ca din fundul unei gropi adânci Unturica, uitându-se şi ea cu aprinsă duşmănie la fii-sa. Şi continuă: Vrea să-mi ia pământul, domnule judecător, să mă lase pe drumuri, muritoare de foame, vrea să-mi ia pământul. N-aşteaptă să mor…

— Cine munceşte pământul acum? întreabă judecătorul.