Trimite Mieluşel o strajă s-o trezească şi pe nevasta notarului şi să-i ceară, cu împrumut, o undrea, o aţă
groasă, de cusut cergile.
— O să te ocărască nevastă-mea, spune notarul.
— N-are decât. E în interesul cercetărilor…
Nevasta notarului doarme cu obloanele trase, până
târziu de tot. Notarul, care face ochi mai de dimineaţă, umblă, până pleacă la primărie, în vârful picioarelor, să n-o supere.
Straja aduce undreaua, sfoara.
Şeful postului, Niculae Mieluşel, apucă pisica de ceafă şi-o bagă în sânul lui Guţă Roşu. Vâră aţa în undrea, coase gura cămăşii până sus, la gât. Mânecile cămăşii i le leagă
strâns deasupra cotului. Îl povăţuieşte pe băiat să-şi strângă chimirul. Îşi strânge băiatul chimirul. Mieluşel izbeşte cu vâna de bou pisica. Vrea să scape pisica. N-are pe unde. Ghearele sfâşie adânc pielea. UrlăGuţă Roşu.
Cămaşa i se înroşeşte. Mai loveşte Mieluşel pisica.
— Nu spui?
— Spun, domnule jandarm.
— Cine l-a omorât pe Păpuşoi?
— Eu l-am omorât…
— Cu cine mai erai?
— Singur…
— Minţi!
Loveşte încă şi încă. Pisica a turbat. Guţă Roşu leşină.Scoate Mieluşel pisica şi-o vâră în sânul lui Treaşcă.
Mărturiseşte şi al lui Treaşcă. El l-a omorât pe-al luiPăpuşoi.
— Cu cine erai?
— Cu Roşu…
293
— Şi cu mai cine?
— Numai noi…
— Minţi!…
Leşină şi-al lui Treaşcă.
De trei ori a căzut, ca mort, Avendrea. De trei ori l-a înviat Mieluşel. Nu i-a ieşit un cuvânt din gură.
Noi dârdâiam de frică, de frig. Dârdâiam în lege. PeGuţă
Roşu şi pe-al lui Treaşcă i-a legat Mieluşel cu mâinile la spate şi i-a trimis, cu străjile, la oraş, pentru omor.
Se uită la noi cu milă Niculae Mieluşel. Ne spune:
— Vă bătui degeaba.
— Degeaba, domnule, îi răspunde Avendrea, degeaba…
Pisica s-a tolănit între picioarele jandarmului. Are botul şi ghearele pline de sânge. Niculae Mieluşel încreţeşte buzele a scârbă. Saltă piciorul şi loveşte cu sete, cu vârful cizmei, în burta pisicii. Pisica zboară. Cade lângă uşă. În picioare cade.
Se strecoară pe uşă şi fuge.
Ieşim din primărie. O găsim cocoţată pe uluci.
Pisica şi-a tras ghearele în teci. Îşi linge labele…
294
XIII
SFINŢI FĂRĂ OCHI
În susul liniei ferate, a treia casă de la noi, trăieşteDioaica, descântătoarea. Fraţilor şi surorilor mele, Dioaica le-a tăiat buricul. Numai mie nu. Dar şi pe mine, ca şi pe ceilalţi, Dioaica m-a scăldat, Dioaica m-a oblojit când am fost bolnav. În casa Dioaicii am fost dat cu capul de grindă, iarna, de sfântul Vasile, până am împlinit trei ani.Am socotit-o şi eu pe Dioaica drept moaşă-mea.
E o femeie măruntă, măruntă, tare adusă de spate. Ai crede că are un gheb în spate. Niciun gheb n-are, sau dacă
are unul, e ghebul anilor pe care Dioaica i-a trăit şi care, unul după altul, ca nişte pietre grele i s-au lipit dedesubtul cefei. Ochii Dioaicii sunt mici, rotunzi ca nişte ochi de viezure, luminoşi. Sunt partea cea mai vie din fiinţa ei.
Dacă ai putea să-i vezi numai ochii!… Dacă nu te-ai lovi cu privirile de nasul care îi atârnă peste buze, ca un cioc de vultan, de fălcile căzute, de gura ei zbârcită fără niciun dinte, ai crede că abia are douăzeci de ani. Dincolo de ochi îi arde poate cu vâlvătăi mari sufletul, despre care oamenii spun că şi l-a vândut, din tinereţe, diavolului.
Nu numai pe mama a moşit-o Dioaica. A moşit cam un sfert din muierile satului. E văduvă. Are un singur băiat, pe Tobei. Aria lor, goală. Casa, mai mult colibă.Zidurile, strâmbe, de paiantă, o fereastră şoldie, o uşă care nu se închide niciodată cum trebuie. Acoperişul de paie. Te miri cum n-o suflă vântul de pe faţa pământului.Uite că n-o suflă… E aşezată sub coastă casa. Un şanţ adânc o apără
de şuvoaie vara, când se întâmplă să plouă cu găleata, ploaie repede, răpăială deasă, bogată… În toată aria, doi salcâmi bătrâni, sfrijiţi, cu trunchiurile strâmbe, 295
noduroase. Până şi pământul de sub ierburile din ariaDioaicii e sărac, pământul aspru, pietros. Zgârâi cu băţul pământul şi dai de humă galbenă, nisipoasă, văroasă, de clisă care opăreşte rădăcinile buruienilor.
Tobei a intrat la linia ferată. Pleacă dimineaţa din gară cu un sac de scule în spinare. Poartă în mână un ciocan cu coada lungă. Merge de-a lungul liniei ferate în aşa fel încât mereu o şină se găseşte între tălpile lui. Loveşte şina la încheieturi cu ciocanul. Şina sună bine. Tobei face câţiva paşi, sună din nou. Dacă îi spune sunetul că s-a slăbit un şurub, cată beteşugul, îngenunche lângă linie, scoate cheia, strânge şurubul slab. Mai departe porneşte. Mereu sună.
Mereu loveşte şinele cu ciocanul, îngenunche, se opinteşte la strânsul şuruburilor de mii de ori pe zi. E şi asta o treabă.
Iarna îl spulberă, îl pătrunde vântul, îl îngheaţă. Vara, Tobei hălăduie lac de apă.
Pleacă din gară pe şina din stânga. Pe la amiază ajunge la primul canton dinspre Ruşi. Acolo mai stă de vorbă cu nevasta cantonierului, se aşează la umbra unui salcâm, îşi înfulecă bucatele din traistă. Bogate bucate: un codru de mămăligă, o ceapă pe care o sparge cu pumnul şi dintr-un colţ al unei cârpe desface sarea în care întinge cu mămăliga, cu foaia de ceapă. Sunt zile când ceapa e înlocuită cu usturoi, sunt zile când usturoiul e înlocuit cu un fir gros de praz. Asta se întâmplă spre primăvară. Oamenii dezgroapă
