Noaptea a intrat molima în tabără. S-au pus gărzi în jurul taberei.
Doctorul
Ganciu
înjură
la
primărie.
Înjură
şi
notarulStănescu, galben de frică. Înjură şi mai cumplit jandarmul Niculae Mieluşel, plesnindu-şi carâmbii cizmelor cu cravaşa.
Molima nu se sperie de înjurături… Intră în sat şi bate la uşi. Uşile se deschid, şi molima-i prinde pe oameni de beregată. Îi prinde şi-i doboară.
Au adus în grabă un vagon de var de la Piteşti. L-au cărat 234
în faţa primăriei şi l-au împărţit la oameni.
— Spoiţi-vă casele…
Şi-au spoit oamenii casele, care pe dinafară, care pe dinăuntru. Nimeni nu ia varul să spoiască în întregime casa…
— Să nu ieşiţi din arie, ne îndeamnă mama.
— Să nu mâncaţi corcoduşe, ne învaţă Popescu-Bragadiru, dascălul nostru.
Toate or fi bune. Dar cum să nu ieşi din arie să vezi căruţele cu morţi!… Morţii sunt despuiaţi. Piele neagră, întinsă pe oase. Ochii holbaţi, guri negre larg deschise, limbi vinete, atârnând. Mai sunt şi stropiţi cu var morţii.Cum să bei apă fiartă? Ar însemna să umbli, pe unde ai treabă, cu urciorul în mână. L-ai ciocni până la urmă şi l-ai sparge. Frumuseţea de ulcior s-o sparge! Apoi, apa fântânii e rece şi răcoreşte gâtul ars de căldură şi de praf.Dude mai sunt încă! Cum să nu mănânci dude!…
Cum să nu mănânci corcoduşe!…
Vorbim în jurul mesei de cine a mai murit prin sat şi câţi soldaţi au fost aduşi cu căruţele la cimitir, de cine s-a bolnăvit şi e gata să se însănătoşească. Tata îşi aruncă
ochii îndărăt, în timpuri trecute. Povesteşte:
— Îl ştiţi pe unchiul Mihăiţă Bobeleac… A murit anul trecut. A mai bântuit o dată holera pe aici, când era el flăcău. Cădeau oamenii ca fânul sub coasă. Într-o noapte, venea de la stupărie – pe atunci era crâng cu stupării pe valea Urluiului. La marginea satului – ce sat era pe atunci, câteva case – i-a ieşit o babă în rochie neagră înainte. S-a rugat de el: „Măi Mihăiţă, vreau să intru în bordeiul lui Rădoi şi nu pot să mă apropii. Au câini negri. Ia-mă tu, ciuş, şi du-mă până la uşa bordeiului.” Ce să facă unchiul Bobeleac?! A luat baba în spinare. Uşoară ca fulgul baba. A dus-o şi i-a făcut vânt pe gârlici. A fugit acasă tremurând.
A doua zi de dimineaţa alde Rădoi au fost găsiţi morţi.
235
Numai un copil de ţâţă se plimba de-a buşelea peste aşternut şi plângea. Copil nevinovat. Îl iertase holera. Ca să
nu se mai ostenească să-i îngroape, vecinii au tăiat furcile şi au surpat bordeiul peste morţi.
— A murit şi Dârâială, ginerele lui Diş…
— A murit şi nevasta lui Diş…
— Veteranul e sănătos tun…
Din scândurile patului se alcătuieşte în grabă coşciugul.
Un coşciug pentru doi oameni. Pe Dârâială l-au aşezat pe fundul coşciugului. Pe soacră-sa, deasupra. Capacul coşciugului nu se încheie. Se suie Buzulică cu picioarele pe capac şi începe să joace bătuta. Trupurile morţilor se dezumflă, fâşie, se stropşesc. Feţele morţilor se stâlcesc.
Capacul se lipeşte de coşciug. Bate cuiele Oanţă, fierarul satului – Oanţă, bărbatul Grădinii…
— Puneţi coşciugul în căruţă peste celelalte…
Cinci coşciuge se află în căruţă.
Ne uităm cum pleacă cortegiul din faţa şcolii – care acum a devenit iarăşi spital – spre cimitir. Merge-n frunte, la distanţă mare, popa, cu Floacă, ţârcovnicul. Cădelniţează
popa şi mormăie rugăciuni. Cădelniţează ţârcovnicul.
Aleluia…
După căruţă, Buzulică şi Oanţă, ţiganii satului. Au primit ordin să fie ciocli. Iată-i, sunt ciocli.
Cimitirul e îngrădit cu două feluri de uluci. Cu uluci vechi pe care le-au învineţit ploaia şi soarele. Cu uluci noi, albe, abia bătute în cuie.
Era mic cimitirul. Acum s-a lărgit. De trei ori s-a lărgit cuprinsul cimitirului…
De câteva ori pe zi cădelniţează popa. De câteva ori pe zi face drumul dintre sat şi cimitir ţârcovnicul.Mereu auzim:
