Glumesc cu noi. Râd de noi că n-avem în sat pomi încărcaţi cu fructe. Dacă nu-i bun pământul pe la noi pentru pomi, ce să-i facem…
Mă apucă Mieluşel de ureche.
— Mă uit şi eu.
— Nu te mai uita. Cine se uită mult rămâne orb.
Îmi dă brânci, încruntat.
Stau toată ziua la gară pe lângă tata. Îmi place să văd cum trec trenurile cu soldaţi. Au trecut şi vagoane cu cai.Au trecut şi vagoane descoperite, cu tunuri, spre Dunăre.O
puzderie de rezervişti lucrează la manutanţă. Nu le-au dat haine militare decât gradaţilor. Tata e soldat.
— De ce nu te-au făcut sergent, tată, când ai fost în termen?
230
— Dacă nu ştiu carte… Gradatul trebuie să ştie carte…
Nimeni în casa noastră nu cunoaşte slovele afară de mine.
Fierbe-n cazane mari ciorba – ciorba de verdeţuri cu câţiva cartofi aruncaţi cu coajă cu tot înăuntru. La prânz rezerviştii mănâncă ciorba din gamele, cu linguri de lemn.
Pâinea, care prinde mucegai îndată ce e scoasă din cuptor, cine încearcă s-o mănânce o scuipă printre dinţi.Ciorbă
sorb şi eu din gamela tatii. Adun pâinea aruncată de soldaţi. O duc în poală, seara, acasă. O dau porcului s-o mănânce. Porcul o miroase şi se depărtează. E mai bună
iarba…
Gradaţilor li se aduc franzele de la oraş. Li se gătesc bucate deoparte.
— De ce aruncaţi pâine, leţilor, fleţilor?
— E amară, domnule căpitan…
— E dulce, mă, e dulce…
— O fi, da noi simţim că e amară.
— Aruncaţi la gunoi avutul statului, tu’vă luceferii cui v-a scuipat pe lume…
Cuptoarele de tinichea, şase la rând, coc pâine zi şi noapte. Pâinea e pusă în saci, sacii-n vagoane, şi vagoanele iau drumul Bulgariei. Trec Dunărea pe şlepuri vagoanele.Câteodată, peste sacii aşezaţi în stive, în vagoane neacoperite, mai dă o ploaie, mai dau două ploi, mai dau trei ploi. Nu e nimic. După ploaie, soarele acestei veri de foc se iveşte iarăşi, mai aprins, şi usucă pâinea…
Pâinea pe care a-nverzit mucegaiul..
— Tată, tu ai trecut Dunărea?
— Am trecut-o la şaptezeci şi şapte. Eram copilandru.L-au luat pe taică-meu cu carul la rechiziţie. M-am urcat şi eu în car şi am plecat cu el să văd războiul.
— Şi-ai văzut războiul?
231
— L-am văzut. Am văzut muscali. Am văzut turci cu fes şi şalvari, luaţi robi în luptă. Era iarnă. Păgânii, cam uşurel îmbrăcaţi. Mureau ca muştele pe zăpadă. Dac-ar fi fost vară, ar fi umplut pământul de duhoare cu leşurile lor spurcate.
Taică-meu cunoştea bine locurile. Avusese pe acolo, în tinereţe, un prieten turc. Era bey prietenul tatii.Îi ducea în fiecare toamnă sare, miere, lână. Avea avuţii mari beyul.
Ţinea cinci cadâne. Le ţinea închise în ocolul lor. Odată l-a apucat pe bey fudulia şi i le-a arătat tatii.Le-a poruncit cadânelor să-şi scoată la iveală chipurile de sub feregea.
— Priveşte-le, prieten al meu! l-a îmbiat turcul.
Tata le-a privit.
— Ei, spune-mi, care-ţi place?
— De, boierule – aşa le spuneau părinţii noştri turcilor pe când eram birnicii lor – toate sunt frumoase…
— Asta e adevărat, dar eu te-am întrebat care-ţi place ţie…
A arătat şi tata la-ntâmplare pe una, cu ochi codaţi, cu faţa gălbuie. A râs cadâna tânără. Din asta i s-a tras.Turcul a scos pistolul de la brâu şi-a culcat-o la pământ.
— Dacă-ţi place ţie, mie nu mai îmi place…
A înjugat tata boii la car şi-a plecat. Nu i-a mai dus niciodată turcului nici sare, nici lână, nici miere. Alte timpuri pe atunci. Alţi oameni. Când i-am văzut eu, turcii erau prăpădiţi. Veleatul lor trecuse. Îi alungau cazacii cu caii şi-i fugăreau cu săbiile.
Seceratul a fost dus la bun capăt de femei, de bătrâni, de copii. Pe lunca dintre sat şi cătun, zumzăie batozele.Scot fum negru maşinile cu coş înalt, în cuptorul cărora fochiştii unsuroşi împing mereu ghemotoace de paie cu vătraiul. Se treieră grâul moşiei. Între dealuri, peste sat, până mai sus de turla bisericii, pluteşte greu, înecăcios, praful stârnit de batoze. Logofeţii stau cu condicile deschise. Cetele de învoitori treieră cum le cade rândul.
232
