Mai bine bei zeamă de salcie…
Curăţă dada cu cuţitul coajă de salcie – avem o salcie mare în arie, în faţa casei, lângă fântână, pe care cresc omizi groase, verzi, cu boabe albe pe spinare… Taie în bucăţi coaja, o pune la fiert în ulcică. De trei ori dă fiertura în clocot. Se răceşte.
— Bea, Darie!…
— Câte linguri, dadă?
— Până te saturi…
Culege
dada
de
pe
câmp,
de
pe
răzoare,
sunătoare.Buruiană rea sunătoarea, până şi botul boului o ocoleşte.Ne lipeşte două foi late pe mână, deasupra încheieturii, ne înfăşoară mâna, peste foi, cu cârpă –
strâns ne-o înfăşoară. Parcă n-ai avea nimic la început.
Peste un ceas locul legat arde, foaia a început să frigă
pielea. Te ustură parcă şi măduva oaselor…
299
— Simţi ceva?
— Mă ustură, dadă…
— Dacă ustură, o să te vindeci. Mai stai legat…
— Nu mai pot îndura.
— Trebuie.
A căzut legătura. Dezlipim sunătoarea. Pielea e roşie, crăpată, umflată – carne vie unde a fost frunza, rană în toată
legea… Umblăm cu rana deschisă o săptămână, mai mult de-o săptămână, o ferim de muşte.
— Buba mea a prins coajă…
— Să nu rupi coaja, diavole…
— N-am s-o rup…
Singură se desprinde zgaiba. Pielea a rămas albă,proaspătă
– piele nouă, semn pe toată viaţa – dar de friguri ai scăpat?
Am scăpat!
Scăpăm de friguri. Dă peste noi năjitul. Ni se umflă gingiile
– gingia de sus şi gingia de jos. N-ar fi nimic dacă s-ar umfla şi-ar trece. Sub umflătură răsar bube mici, cât măciulia chibritului, cu vârful alb. Se sparg, răsar altele. Gura toată e o singură rană. Doare carnea, putrezeşte, sub putreziciune, tot carne bolnavă. Nu doare numai carnea. Dor dinţii. Dor şi rădăcinile dinţilor. Ne descântă Dioaica de năjit. Ne descântă
Petria. Ne clătim gura cu leşie de dimineaţa până seara târziu când, istoviţi, izbutim să adormim. Ne trezim. Ne zvârcolim. Adormim iar.Aşa somn!…
Trece şi năjitul… îl ia vântul şi-l duce departe, în alte ţinuturi.
Ai fată şi e cam urâtă, nu poţi s-o măriţi. O chemi peDioaica şi-ţi spui păsul. Dioaica pregăteşte farmece.
Rămâne mulţumită mama fetei. Şi Dioaica e mulţumită, şi fata. Dioaica le-a spus că o să pice pe drum de seară peţitori.
Pică şi peţitori uneori, alte dăţi nu pică nimic, dar femeile care au fete de măritat, fete care nu se mai mărită, nu-şi 300
pierd nădejdea şi cred în puterea farmecelor bătrânei.
Peste multe sate i s-a dus Dioaicii vestea.
S-a măritat o fată frumoasă şi, pe lângă frumuseţe, pe lângă tinereţe, fata a adus la casa bărbatului lacra cu ţoale, zestrea, într-o sfoară de pământ, în vite. Poţi să te miri cât vrei, dar lumea e cum e lumea. Flăcăul abia însurat îşi uită nevasta frumoasă acasă şi începe să alerge după altele. Te duci la Dioaica să dezlege descântecul de urât pe care ţi l-au făcut duşmancele.
Şi din asta se alege cu ceva Dioaica.
Alde Măciucă stau vreo şaptesprezece-optsprezece într-o odaie. Măciucă ăl bătrân cu baba, cu trei băieţi însuraţi, cu nevestele, cu copiii lor, băieţi şi fete mai mari, mai mici, claie peste grămadă. Au casă mare, da-n celelalte odăi bagă oile iarna, să fete la căldură miei graşi. N-au pat în odaie – piei uscate, de oaie, întinse pe jos, căpătâie pe lângă pereţi, fereastra prinsă-n cuie, să nu se deschidă
niciodată, să nu pătrundă gerul înăuntru. Dorm pe piei cu lâna netunsă. Goi dorm, fiecare cum i-a născut maică-sa, să nu strice, să nu rupă cămăşile. Au puţine cămăşi, una de om, toate miros a urdă, a zer, a oaie plouată…
Iubeşti o fată şi ea nu te bagă în seamă, deşi eşti, cum nu se mai poate închipui, ditai cruce de voinic! Iei drumul casei de sub coastă.
— Ce mă fac, mamă Dioaico? Nu se uită a lui Măciucă la mine.
— Care din ele?
— Paraschiva…
— Să-ţi facă baba de dragoste, dar ce te găsi pentru a lui Măciucă, maică? Alta nu văzuşi?
— Uite că nu văzui, mamă Dioaico…
