notarul ţârcovnicului actul de moarte în condica primăriei.

Astea le gândeşte şi le vorbeşte satul. Ţârcovnicului i-a intrat, ca un cui în cap, un gând: el ar putea grăbi prin farmece moartea notarului.

Serile s-a tot dus la Dioaica şi s-a sfătuit cu ea.

— Treabă grea, i-a spus Dioaica. Până acum n-am omorât cu farmece pe nimeni. Păcat mare să omori omul cu farmecele, dar dacă plăteşti bine, am s-o fac şi p-asta…

Ţârcovnicul a plecat la oraş, s-a îndatorat la bancă şi i-a adus moaşă-mi Dioaica punga cerută.

Dioaica i-a descântat farmecele.

Numai Dioaica şi ţârcovnicul ştiu taina. De la cine a aflat satul? Poate ţârcovnicul să nu-şi fi ţinut gura. GuraDioaicii parcă ar fi cusută. O vorbă nu-i iese mai mult decât vrea ea să spună. Şi asupra îndeletnicirilor ei vrăjitoreşti n-ar da o lămurire, chiar dacă ai pica-o cu ceară.

Spre gară, sub un deal, cimitirul, al cărui cuprins, de când cu holera, s-a lărgit. Sub linia ferată, la cinci-şase paşi numai, vechea biserică de lemn. Din gură în gură se ştie că biserica a fost clădită dintr-un singur lemn, dincolo de Dunăre, mai demult, pe vremea turcilor, de un meşter de prin împrejurimile Plevnei.

Au plecat oamenii cu săniile, iarna, au trecut pesteDunărea îngheţată şi au adus-o gata. Meşterul a venit, a încheiat grinzile, a încheiat acoperişul. Apoi a venit, tot de dincolo de Dunăre, alt meşter, care a zugrăvit câteva icoane de lemn şi le-a prins pe pereţi.

Asta e toată biserica. Pot să încapă în ea până la douăzeci de oameni, atât o fi fost satul pe vremea când s-a clădit biserica.

Pământul s-a scufundat sub ea şi biserica din cimitir a rămas şi mai măruntă. În clopotniţă îşi au cuib bufniţele, care se văietă noaptea pe stâlpii de telegraf ai liniei ferate.

305

Numai morţii sunt duşi la biserica asta. Acolo le cântă

popa slujba. Un copil urcat în clopotniţă trage clopotele.Bufniţele se sperie şi ies năucite în lumină. Icoanele vechi au fost mâncate de carii. Când moare cineva în sat, oamenii se duc să-şi însoţească mortul, cu popa, în biserica din cimitir.

A murit un băiat de două săptămâni cu fălcile încleştate, de apucat. L-au dus acolo să-i cânte slujba. S-au aprins lumânările. Oamenii au tresărit: sfinţii nu mai aveau ochi.

Cineva venise, cu vârful cuţitului scosese ochii sfinţilor.

— Cine a putut să facă asta? se întreba popa.

Sfinţii au rămas fără ochi. Gândurile oamenilor s-au îndreptat spre Dioaica.

— Dioaica a scos ochii sfinţilor…

Jandarmul Niculae Mieluşel a chemat-o la post, a tupungit-o, a stâlcit-o, a călcat-o în picioare şi i-a spus să

are s-o trimită legată la oraş.

Dioaica a rostit:

— N-am scos eu ochii sfinţilor. Dacă nu i-am scos, nu i-am scos, iaca, omoară-mă!Încarcă-ţi sufletul de păcate! Omoară-mă! Să mă porţi în spinare pe lumea cealaltă, cum îl poartă

Cain pe Abel…

Niculae Mieluşel s-a mulţumit s-o ia de spate şi s-o arunce ghem în ţărână din faţa postului.

A plecat Dioaica târându-se. S-a oblojit, s-a însănătoşit.

Sfinţilor, cât sunt ei de sfinţi, ochii devopsea albă, odată

scoşi, scoşi au rămas!…

— Ei şi? spune domnul Dumitrescu. Dacă sunt sfinţi, pot să vadă şi fără ochi. De ochi n-au nevoie decât oamenii.

După răscoale – putreziseră cei împuşcaţi, în morminte fără cruci, se veştejiseră şi putreziseră deasupra mormintelor rânduri-rânduri de iarbă; se întorseseră betegi, dar se întorseseră pe la casele lor şi osândiţii la puşcărie în 306

procesele care au urmat răscoalei – s-a dat jos din tren, în gară, într-o noapte, cu un geamantanaş în mână, un bărbat înalt, roşcovan la obraz, cu mustăţi lungi cu sfârcurile răsucite în sus. Plecase trenul cu ferestrele luminate. Spre Dunăre plecase. Rămăsese pe peron bărbatul roşcovan. Lumina peronul un felinar în care pâlpâia o lampă cu gaz. De jur împrejur, noaptea. L-a întrebat Ruţu, acarul:

— Încotro aveţi drum?

— Am treabă în satul ăsta, mâine. Aş vrea să dorm undeva, pe aici, până dimineaţă.

— Cam greu. Satul n-are han. Numai cârciumi. Nu prea se opresc pe la noi călătorii. Trec numai…

— Dar aşa, la un caz ca ăsta, nu se află undeva un pat, oricum ar fi, să-mi întind oasele? Plătesc pentru găzduire.Plătesc şi pentru osteneală.

— Să căutăm. Să cer voie domnului şef să te însoţesc în sat, în cătun. O să batem la o poartă. Poate că avem noroc.

Au coborât amândoi malul, au trecut podul, au intrat în cătun. Acarul a spus:

— Stă pe aici o fată bătrână, singură. Are casă cu două

odăi. Să dormi dumneata într-una din odăi până mâine dimineaţă.

A bătut la poarta fetei lui Pândele Ciuşcă, fată

îmbătrânită fără măritiş. L-a primit fata bătrână pe mosafir pentru o noapte. Acolo a rămas. Satul a aflat că-l cheamă

Dumitrescu. Un timp a stat mai mult în casă, pe urmă a ieşit în arie, pe urmă în uliţă, la vorbă cu rumânii.

— A aşteptat Ştefana cât a aşteptat. Norocul şi l-a aşteptat.

— Ba încă noroc, nu glumă!… Să se mărite cu un târgoveţ…

Dumitru Dumitrescu a trândăvit o vreme căutând mereu să găsească de lucru, să-şi făurească un rost. Rumânii îi 307

spuneau:

— Ar fi bine să te faci preceptor, domnule Dumitru, că pari om de ispravă, n-o să ne pui în frigare dacă o să mai întârziem în anii răi cu plata birului.

— Vă mulţumesc de încredere, dar eu la stat nu intru.

— De ce? Mare treabă nu e. Şi leafa e leafă. Munceşti ori nu munceşti, o primeşti întreagă la capătul lunii.

— Sunt bani care frig mâinile…