Toamna, înainte de căderea zăpezilor, când trecem cu caii spre cişmele, spre vii, găsim măgurile săpate la poale cu cazmale ori înţepate cu fierul. Zvonul spune că sub măguri s-ar afla ascunşi bani. Câteva măguri au fost răvăşite. Bani nu s-au găsit, dar s-au găsit sub măguri suliţi, pinteni, 244
chivere, oase de oameni şi oase de cai.
Rumânii însă nu şi-au pierdut nădejdea. Mereu împung măgurile şi le răvăşesc. Într-o zi poate au să găsească unii mai norocoşi comorile ascunse.
E o măgură pe câmpul dinspre Turnu. Mai demult s-au găsit acolo burdufuri de piele înţesate de galbeni, de zloţi, de firfirici, măgura Furnicii.
A venit în sat, după răscoale, un domn, într-o birjă care avea coşul ridicat. Caii aveau hamuri negre şi clopoţei la gât care sunau. S-a dat jos din birjă şi a pus să se bată
toba şi să fie chemaţi oamenii la primărie. Toba a sunat şi, cum era duminică şi mai nimeni n-avea treabă, s-au adunat oamenii. Domnul gros, mărunt, se sprijinea în baston. Le-a spus oamenilor că la Turnu s-a întemeiat o bancă nouă, Banca Furnica. Cine vrea n-are decât să
iscălească o hârtie, să-şi pună un gir şi să arate de câte parale are nevoie. În măgura Furnica, oricât ar mai căuta, oamenii n-au să mai găsească bani. La Banca Furnica însă, bani berechet… S-a urcat în trăsură domnul, vizitiul a dat bici cailor. A plecat birja pe Călmăţui în sus să ducă
fericita veste mai departe.
Satul a intrat în fierbere. Fiecare avea nevoie de bani.Dar era
o
încurcătură
la
mijloc.
Puţini
ştiau
să
iscălească.Domnul cu baston, care spusese că-l cheamă
Săvescu, rostise răspicat:
— Numai cine ştie să iscălească poate căpăta bani de la Furnica!…
Frământarea oamenilor n-a ţinut mult. Notarul Stănescu a făgăduit să-i înveţe să-şi scrie numele pe hârtie – pe cei care vor să înveţe…
În primărie, e o masă mare. Au pus teancuri de hârtie pe masă. Au adus o călimară şi câteva condeie în care s-au înfipt peniţe noi. Li s-au dat oamenilor scaune. Li s-au pus 245
în faţă coli de hârtie. În susul colii, notarul a scris un nume.
Lămureşte notarul oamenilor:
— Nu e nevoie să învăţaţi literă cu literă. Domnul Săvescu nu e pretenţios. Trebuie să vă obişnuiţi numai să mâzgăliţi pe hârtie câteva semne care să semene a iscălitură…
Oamenii au luat condeiele în mâini, le-au muiat în cerneală. Au repezit peniţele pe hârtie. Hârtia s-a pătat, s-a rupt. Greu să scrii cu căciula în cap. Şi-au pus oamenii căciulile pe duşumele. Greu să scrii cu cămaşa încheiată la gât. Şi-au desfăcut cămăşile la gât, ca la coasă. Tot ca la coasă şi-au sumes, până mai sus de cot, mânecile. Greu să
scrii cu cojocul ori cu zăbunul în spinare… I-au cuprins năduşelile. Toţi – lac de apă. Şi-au scos cojoacele, şi-au scos zăbunele, şi-au scos flanelele şi le-au aşezat alături de căciuli pe duşumelele primăriei.
Cu răbdare notarul i-a învăţat în câteva săptămâni să-şi zgârie fiecare, măcar pe un sfert, numele, fără să rupă
peniţa, fără să păteze hârtia.
Care cum putea să prindă învăţătura îşi căuta o pereche.
Împrumutau bani de la cârciumar, de la popă, de la notar şi alergau la gară. Cumpărau biletul şi plecau la oraş.
În faţa băncii, nesfârşite pâlcuri de oameni, doi câte doi, la rând, ca la miliţie. Înăuntru îi primea Săvescu. Iscălea unul, iscălea şi celălalt – girul. Numai atâta trebuia să facă omul, să semneze de două ori două hârtii. Cu hârtiile iscălite în mâini, treceau la casă. Casierul le privea prin ochelari iscăliturile, zâmbea şi-i întreba:
— Cât?…
Unii împrumutau o sută, alţii două, alţii chiar cinci sute de lei. De la bancă, cu pungile umflate de arginţi, treceau la birt. Beau oamenii, mâncau, cântau. Pe uliţa mare a târgului negustorii îi prindeau de coaste şi-i trăgeau în prăvălie…
— Să-ţi dau stambă să-i faci nevestei fustă…
— Ce umbli, mă, cu opinci? Vino să te încalţi cu ghete cu 246
scârţ…
— Ai căciula spartă, bade… Vino să-ţi dau o căciulă de dorobanţ…
— Vin’ să-ţi vând un bariş pentru fie-ta…
— Nu vrei o pereche de papuci?
Intrau oamenii în prăvălii şi se întorceau seara, acasă, chiuind, ca de la nuntă. Desagii pe umăr, doldora de mărfuri.
