Sâmbătă seara aşteaptă trei căruţe în faţa casei noastre.S-au adunat neamurile. Au venit şi naşii. Cine nu e dornic să
petreacă pe degeaba!
Îl văd în căruţă pe nenea Ştefan, îl văd pe unchiulPăune Vacă, o văd şi pe Uche, nevastă-sa. Uche şi-a luat în sân câteva gloduri de pământ roşu. Scoate glodurile din sân, le ronţăie, le mestecă, le înghite.
Ne urcăm şi noi în căruţă. Caii pornesc în pocnete de bice.
Au fost urcaţi în căruţa din frunte şi trei ţigani –lăutari.
Cerul de toamnă a pogorât jos de tot. Plouă mărunt.Ne-am întors straiele pe dos. Nu ne pasă de ploaie.
Ajungem la cantonul învelit cu ţiglă roşie. Lângă canton, bariera, fântâna. E mare cantonul. Are două încăperi largi, şi la mijloc o tindă şi mai largă. În tindă, la foc, oale pântecoase şi înalte. În oale: varză cu carne de berbec.
S-a lăsat întunericul. Ploaia sună în geamuri. Se opreşte ploaia. Vine vântul şi sparge norii. Cimpoiul cântă.Cântă
clarinetul. Între ele, vioara cu trei coarde vorbeşte altă limbă.
Din mână în mână trece ţoiul de ţuică, ulceaua cu vin. Se încinge chef mare. Din străchini oamenii mănâncă cu degetele varza şi carnea grasă de berbec. Doi berbeci bătuţi a înjunghiat Mărin Foamete. Petrec oamenii. Petrecem şi noi, copiii. Nouă ni s-au dat bucăţi fripte şi câte un codru de pâine. Mâncăm pe lângă ziduri în picioare. Dacă n-avem loc la masă, n-avem şi pace.
Ne uităm şi ne minunăm. Într-un colţ al tinzii, pe un maldăr de coceni, înfăşurat în scutece, gătit cu rochiţă nouă
roşie şi în cap cu o căciulă de postav cu pană, frate-meu. E
tot atât de izânit cum era atunci când l-am dat de suflet 252
Tudoriţei. Nu se uită nimeni la el. Numai eu mă uit.Mi-e frate, trebuie să mă uit la el. În gingia de sus i-au răsărit doi dinţi. Mă apropii şi-i deschid gura cu degetele. Îi pipăi gingia de jos. Aci i-au răsărit trei dinţi. Cu cinci dinţi ar putea să mănânce şi pâine. Ce-o fi având? Ţine pâinea în mână şi n-o mănâncă. Îi curge nasul. S-a spoit pe obraz.
Cu ochii deschişi se uită şi el la mine. Nu mă cunoaşte. Se uită la toate câte se întâmplă în încăpere. Se uită şi la flăcările focului din vatră. Flăcările joacă. Lumina lor se împleteşte cu lumina felinarului atârnat în tavan.
Pe prispa cantonului, sus, lângă acoperiş, trei clopote de metal. De trei ori le loveşte ciocanul: bang, bang, bang…
Mărin Foamete ia felinarul din tavan şi iese afară. Ies şi eu cu el. Împinge rampa de-a curmezişul drumului.Trenul, cu toate ferestrele luminate, trece despicând noaptea, pe lângă noi, ca fulgerul.
Deasupra s-a limpezit cerul. Stele de toamnă, mari, se clatină. Vântul a zbicit iarba. Când să intre în canton, pe un maldăr de fân, Mărin Foamete vede o mogâldeaţă.
Cantonierul se apropie cu felinarul.
— Care sunteţi aci, mă?
Ţâşneşte din fân şi o ia spre porumb, ca o sălbăticiune, un bărbat. Rămâne pe maldăr cu picioarele desfăcute, cu cămaşa ridicată peste pântece, Tudoriţa.
— Tu erai?
— Eu eram, Mărine…
— Ţine, măi, felinarul…
Ţin felinarul şi mă uit şi eu să văd ce-o să fie…
MărinFoamete o apucă pe Tudoriţa de coade.
— Vino în casă…
— Vin, de ce să nu vin…
Cum duci un cal de căpăstru să-l adăpi la jgheabul fântânii, aşa o duce cantonierul pe nevastă-sa înăuntrul 253
cantonului.
Eu luminez poteca. O luminez cu felinarul…
În canton, petrecere, nu glumă! Hora e-n toi. Din duşumele până-n tavan s-a ridicat praful. În dârdora jocului, nimeni nare vreme să bage de seamă înghesuiala…
— Opriţi lăutarii! strigă Mărin Foamete. Desfaceţi hora. Vă
spun: aşezaţi-vă pe lângă pereţi şi să nu vă amestecaţi. Casa e a mea. Nevasta tot a mea. O ştiu c-are nărav. Astă-seară i-am spus: „Să fii cuminte, Tudoriţo, măcar astă-seară. Să nu-mi strici petrecerea. Astă-seară tăiem moţul băiatului.” Ca pe Dumnezeu am rugat-o să fie cuminte măcar astă-seară. Mi-a făgăduit, ursoaica. O prinsei cu unul în fân. Trebuie s-o tăvălesc niţeluş.
Zurbagiii, pe lângă ziduri, cu feţele zgâite, c-au să vadă ce nu se aşteptau.
— Să te tăvălesc, Tudoriţo?
— Tăvăleşte-mă, Mărine. Tăvăleşte-mă bine. Tăvăleşte-mă
cât te ţin curelele…
Mărin Foamete îi ia cimberul de pe cap şi-l întinde soră-mi Evanghelina, să-l ţie. O dezbracă de rochie. O lasă în cămaşă. Îi scoate şi pantofii din picioare, şi ciorapii.Dacă nu i-ar fi ruşine de oameni, i-ar scoate şi cămaşa.Vrea s-o tupungească. Dar e grijuliu să nu-i strice straiele…
O ia de coade, o ridică în sus şi o izbeşte de duşumea.Duduie duşumeaua. Femeia tace. Rămâne ciucită
