Ştiu că numai zidurile şubrede au proptele. Şi gardurile vechi pe care, fără proptele, le-ar trânti vântul. S-a învechit gardul. Au putrezit bulumacii. Nu poţi ridica gard nou. Îl întăreşti pe cel vechi cu proptele. Asta ştiu,. Dar oameni cu proptele! Nu ştiu cum vine asta…
— Ce sunt proptelele?
— Rude la Ierusalim, băiete…
— Mă luminaşi buştean, tată.
— Neamuri, măi, Darie, neamuri sus-puse. Dacă ai neamuri sus-puse, n-ai nevoie nici de minte, nici de 313
învăţătură.Te milogeşti niţel şi te miluie neamurile cu leafă
de la stat.
— Şi Iliescu are proptele? Are neamuri la Ierusalim?
— Are. Altfel, neisprăvit cum e, ar plesni pe drumuri de foame. I-au aruncat şi lui, acolo, un oscior să roadă…Dacă
n-ai sfinţi, oricâtă învăţătură ai fi băgat în căpăţână, nu se uită nimeni la tine. Mori cu zile. Poate nu mori. Dar bine n-o duci.
La şcoală, greu fusese începutul. Trecuse un om de la primărie, bătuse în poartă şi îi spusese tatii:
— Să-l trimiţi pe Darie la şcoală…
— Dacă o vrea să se ducă, răspunsese tata.
S-a întors spre mine.
— Cum ţi-o fi voia…
Mă încerca.
Nu mi-a spus nici să mă duc, nici să nu mă duc.
S-a deschis şcoala, m-am luat şi eu după ceilalţi…
În casa noastră învăţase carte, mai înainte, frate-meuGheorghe. Învăţase cu sete. Fusese pe atunci învăţătoare în sat o femeie bălană, venită de dincolo de munţi, de prin ţara Moţilor. Berta o chema. Avea un băiat cam de vârsta lui frate-meu Gheorghe. Băiatul învăţătoarei trăia şi învăţa la Bucureşti, la neamuri. Frate-meu Gheorghe, ager, i-a plăcut învăţătoarei. L-a tot ţinut pe lângă
ea şi i-a dat cărţi să citească. Primăvara, lipsea frate-meu cu săptămânile de la şcoală. Îl lua tata la plug. Era doar băiatul cel mai mare, singurul pe care-l putea folosi la muncă.Toamna îl lua la culesul porumbului, pe moşie la făcutul ogoarelor şi numai după căderea zăpezii, frate-meu venea la şcoală, cu geacul subsuoară, ca şi cum n-ar fi lipsit o singură zi.
A terminat frate-meu şcoala. Învăţătoarea a plecat toamna cu el la Bucureşti, la rudele ei, şi l-a dus pe frate-meu la 314
examen, la seminar. A trecut examenul şi a rămas la oraş
să înveţe carte. La internat a rămas să doarmă, să
mănânce. Dar înainte de a se duce să dea examen, frate-meu Gheorghe a şi făcut o boroboaţă – boacănă boroboaţă.
Rudele Bertei aveau un băiat, un împeliţat, la care ţineau ca la lumina ochilor. Era cam de-o vârstă cu frate-meu, diavolul. Au ieşit băieţii să se joace în curte. Din una, din alta, s-au luat la harţă. Orăşeanul l-a înjurat pe dezbrăcat.
Atât i-a trebuit lui frate-meu. Până să bage boierii de seamă, până să iasă în curte să-şi scape odorul din mâinile sălbaticului, măturase frate-meu lespezile cu el.
— Ne pricopsişi, Berto!… Ne aduseşi în casă un barbar, să ne omoare copilul…
— E băiat bun Gheorghe. E drept, cam iute la mânie.Poate l-a întărâtat cu ceva Sandu. Să-i chemăm pe amândoi, să întrebăm cum a fost, ce s-a întâmplat.
I-au chemat.
— De ce l-ai bătut pe Sandu, Gheorghe?
— M-a înjurat de mamă. Şi mama mea e moartă. De ce m-a înjurat de mamă?
— De ce l-ai înjurat, Sandule?…
— Mi-a plăcut să-l înjur… S-a înfuriat şi a sărit la bătaie.
M-a bătut.
Plângea. Se văicărea bătutul.
— Ăsta e de la ţară, e prost, nu ştie de glumă. La noi înjurătura e glumă.
— O fi! a răspuns, ţâfnos, frate-meu. Dacă mai mă
înjură, îl smintesc în bătăi, să ştiţi.
Peste câteva zile au scăpat de el. A intrat frate-meu bursier. Când termină – mai are niţeluş – o să-şi lase barbă, o să se facă popă… „Doamne miluieşte, miluieşte, miluieşte”… „Cunună-se robul lui Dumnezeu”…
Al doilea frate al meu – frate numai după mamă, frate-meu Ion – s-a bucurat de aceeaşi grijă din partea doamnei 315
Berta. Fără niciun folos. În patru ani, frate-meuIon n-a putut să calce în clasa a doua. Venea învăţătoarea dimineaţa, îl lua din culcuş, îl ducea la şcoală. Rămânea în clasă cât rămânea, o zbughea pe fereastră, dacă fereastra era deschisă…
Din sat a plecat Berta. A venit în locul Bertei un bătrân cu barbă roşie, Raimont Cucu. S-a aşezat cu amenzile pe oameni, să-şi trimită copiii la şcoală. A plătit tata amenzi cât a plătit, pe urmă n-a mai putut să plătească. În fiecare dimineaţă tata l-a luat pe frate-meu în cârcă, l-a dus la şcoală.
Venea frate-meu la prânz cu palmele umflate de lovituri, cu obrajii negri de pumni, cu coastele rupte. Zăcea, gata-gata să
dea ortul popii. Părul, pe jumătate jumulit de Barbă Roşie…
La nimic n-au slujit pedepsele. La nimic n-au slujit bătaia, ocara. Până la urmă, Raimont s-a lăsat păgubaş.L-a luat pe frate-meu de turul pantalonilor şi l-a aruncat afară, pe uşă..
— Să nu te mai prind pe aici!…
— Mulţumesc frumos! i-a răspuns frate-meu Ion din mijlocul şoselei.
Apoi a luat o piatră şi-a zvârlit-o în fereastra şcolii. Aspart un geam. A plătit tata geamul.
A încercat Barbă Roşie să-l mai amendeze pe tata…
— Nu e nicio pagubă. Mai mult de trei sferturi din copiii satului nu ştiu carte. Pentru atâta lucru nu se prăbuşeşte cerul peste oameni. Fetele, una dintr-o sută dacă ştie să se iscălească…
