— Da.

— Povesteşte cuprinsul lor.

Îi povestesc învăţătorului cuprinsul. N-am uitat nici mărunţişurile.

Împrumut o carte mare, groasă, cartonată, o carte cu poze, cu multe poze. Găsesc acolo tot ce vreau despre orice ţară

din lume.

— E o geografie pentru băieţii care învaţă la liceu, mă

lămureşte Baboi.

— Poate o să mergem şi noi la liceu.

— Poate tu o să mergi. Eu nu. Eu o să mor. Curând o să

mor. Oftica nu iartă.

Setea mea de a cunoaşte creşte, creşte.

Ştiam multe lucruri când am trecut în clasa a doua şi-mi făurisem un plan întreg ca până la sfârşitul şcolii primare să

citesc toate cărţile din rafturile dascălului.

Dascălul şi-a pus lacăt la uşa odăii lui şi a plecat la oraş.

Iliescu nu citea decât jurnale.

Am trecut în clasa a treia.

A plecat şi Iliescu. Ne-a fost trimis alt învăţător. Ăsta are altă boală: umblă seara prin sat. După muieri, după fete. ÎI ciomăgesc flăcăii, îl ciomăgesc bărbaţii.

Fusulan vine dimineaţa la şcoală bătut măr. Strigă

catalogul. Ne dă să scriem ceva. Pe urmă ne lasă

singuri.Pune pe unul din clasa a cincea să ne noteze, dacă

facem cumva nebunii. Cine e notat de monitor că n-a fost cuminte e deznodat în bătăi de Dudu Fusulan.

Învăţătorul se îndeletniceşte cu altceva. În cafeneaua de 322

peste drum de şcoală, în cafeneaua ţaţei Lenea, învăţătorul, cu notarul, cu popa, cu agentul de percepţie joacă.Uneori câştigă şi, când câştigă, bea tot ce a câştigat.

De cele mai multe ori pierde. Se întoarce furios în clasă.

— A vorbit cineva?

— Ăştia, domnule! răspunde monitorul, şi-i dă lista.

Ia nuiaua, strigă băieţii, îi scoate lângă tablă, îi bate de-i zvântă. Ne dă drumul să ne întoarcem acasă. Din nou merge la cafenea învăţătorul.

Nu învăţăm nimic. Mi-e sete de cărţi, dar în tot satul numai Lefterie are câteva cărţi. I le-am citit. Am descoperit la el pe rafturi o cărţulie pe scoarţa căreia scria Asia.O

cărţulie întreagă despre un continent despre care ştiam atât de puţin!

— Împrumută-mi-o s-o citesc, Lefterie.

— Ia-o!…

Am luat-o. Am început a o citi – era o duioasă poveste de dragoste: Asia lui Ivan Turgheniev…

— De ce suspini, Darie?

— Nu ştiu, mamă…

— Cartea te face să plângi?

— Da.

— Caută cărţi care să-ţi dezlănţuie râsul. De plâns, ai să

tot plângi în lume! Asta dacă ai inimă slabă şi-ţi lipseşte curajul. Nu te ştiam fricos..

— Nu mi-e frică de oameni.

— Dacă nu ţi-e frică de oameni, n-are de ce să-ţi mai fie frică…

— Mi-era frică de trăsnete, când ploua. Acum ştiu ce e trăsnetul. Am învăţat la şcoală, anul trecut, de la Bragadiru.

— Ştii ce e trăsnetul? Când e cerul înnorat şi nu plouă, iese sfântul Ilie la plimbare prin nori cu căruţa lui. Căruţa sfântului are roţi de foc. Şi caii sfântului sunt tot de foc, –

323

năluci de văpăi. Copitele cailor, roţile căruţei zguduie norii şi-i scutură de ploaie. Diavolul se ascunde. Sfântul Ilie, cu ochii pe el. Îl vede şi trage cu săgeata de foc în el. Ăsta e trăsnetul. Îl nimereşte săgeata pe Sarsailă, îi pârleşte pielea.După trăsnet, miroase totdeauna a pârlit… Coşi un petic la cămaşă duminica, ori baţi un cui în perete. Acolo se ascunde iaca-cine. Sfântul îl ia la ochi. Porţi cămaşa cu petic pus duminica, te-a ajuns trăsnetul. Casa trăsnită ia foc. Ia foc şi copacul trăsnit.

— Dar sare de ce pui pe prag, când plouă?

— Numai când plouă prea tare, când se rup zăgazurile cerului şi ploaia cade puhoi, pun sare pe prag. Sarea aşezată

pe prag domoleşte ploaia…

— Mamă, crezi tu în toate astea?

— Toată lumea crede. Au crezut şi mama şi bunica.Poate că bătrânii ştiau ei ceva. Dacă ştii tu altfel, uite, spune-mi să

aflu şi eu… Nu-ţi mai este teamă de trăsnete?