— Apăi, i-am spus, acum nici acasă nu mi-o fi mai rău ca pe şlep…
A început a albi părul tatii. Pe la tâmple, pe la mustăţi a prins a albi tata. Suge cu sete o ţigară răsucită din tutun verde tata. Fumează şi ordonanţele. Fumul alungă
muştele.În bălăriile din arie a sădit tata câteva seminţe de tutun.A răsărit tutunul, a crescut. Foile tutunului sunt verzi, păroase, late. În fiecare zi, rupe tata câteva foi, le 265
pune la uscat, le păleşte soarele, sunt bune de frecat în palmă, de pus în brâu, în băşica de porc.
— Eram băieţandru la nouă sute şapte, grăieşte Ghenciu.
La noi, la Udup, au adus ofiţerii tunuri. Răscoala se iscase dintr-odată. Dădusem foc curţilor boiereşti, erau ale unuia Dumba, care trăia la Viena şi era prieten cu împăratul austriac. Nici n-au apucat să ardă bine curţile, că ne-am şi pomenit cu armata. Cam ştiau oamenii ce-o să-i aştepte. Ne-am adunat care cu puşti, care cu pistoale, care numai cu ciomege şi am aşteptat armata la margine. Aieşit un bătrân înaintea armatei şi le-a spus ofiţerilor să ne lase în pace, că
satul n-are nimic de împărţit cu armata, că satul s-a ridicat şi a dat foc la curţile boiereşti şi că o să intre oamenii cu plugurile, să are pământul. Ofiţerii au tăbărât cu săbiile pe bătrân. Atunci, Gurădulce, care fusese sergent în armată, a luat comanda satului. Oamenii s-au ascuns pe după garduri, prin şanţuri, şi-au început a trage ochind în ofiţeri şi în reangajaţi. A căzut un ofiţer. Au mai căzut nişte majuri. S-au risipit soldaţii. A fost un adevărat război. S-a sunat şi goarna. A doua zi, în zori, veniseră alţi soldaţi, cu tunuri.
Trei zile au tras cu tunurile în sat, ochind bordei cu bordei.
Au pierit oamenii ca muştele. Şi salcâmii i-au ras din rădăcină tunurile. Dintr-ai mei am scăpat numai eu cu tata… A murit la nouă sutetreisprezece tata, de holeră, dincolo de Dunăre…
Ordonanţele sunt desculţe. Miriştile pe care umblă ziua le-au sângerat picioarele. Peste răni soldaţii au presărat ţărână…
Tata îl dezbracă pe frate-meu şi-l aşează lângă
mama.Frate-meu se trezeşte. Îl aud îngânând:
— Iapă, iapă, iapă…
— Ce spune ăsta, tată?
— Adu-i o cană de apă.
266
Aduc apă. Soarbe frate-meu câteva picături. Apoi capul îi cade.
Mama îi mângâie părul, obrazul. Îl mângâie încet, cu degetele ei lungi şi subţiri, numai vine şi oase.
— Dragul mamei, drag…
Îi e teamă să nu-l trezească. Mă bag în culcuş.
Dinspre casa lui Păscuţu auzim zarvă. Ce-a putut să mai spargă Zinca la ceasul ăsta?
La vară, am să mă urc în dud. Am să scutur dude. Frate-meu o să se poată ridica în picioare. Ba chiar o sămeargă
câţiva paşi. O să culeagă dude şi-o să le mănânce.O să-şi mânjească obrajii de dude – de dude timpurii, de dude de vară, de dude de toamnă.
— Sunt dulci dudele?
— Dulci…
267
XII
PISICA
La fântână de sub salcie, prietenii mei, ciopor pe buduroi: Pe lângă jgheab, la rând, caii. Scoatem apă cu ciutura, o răsturnăm în scobitură.
Caii sorb, tobă li se fac pântecele.
Dacă ne-ar luneca unuia piciorul, ne-am prăvăli în fântână. Abia vedem, fundul licărind. Cumpăna e înaltă.
După înălţimea cumpenei, cunoaştem adâncimea, fântânii.
După înălţimea cumpenei, ştim dacă apa e sloi ori cocleală în miezul verii.
Apa care gâlgâie în fântână din faţa casei noastre e totdeauna rece şi bună.
Vin femeile de pe alte uliţi şi iau la amiază şi seara apă de băut în urcioare.
Bărbaţii, la şanţ, la cârciumă, la primărie. Femeile, la gard, la fântână, stau de vorbă.
Se duc băieţii cu caii, să-i pască, departe, pe mirişti…Nu s-a început culesul porumbului. O să înceapă, peste o săptămână, peste două. Nu toate miriştile au fost arate…
— Hai cu caii, Darie!…
— Hai!…
Caut o căciulă, o ruptură, o pun pe cap. Arunc în spinare un zăbun al soră-mi – zdreanţă, zăbunul.
