Ziua, în amiaza mare, auzim dinspre casa lui Păscuţu ţipete sfâşietoare. Părăsim jocul şi dăm năvală într-acolo.Zinca e tăvălită în ţărână. Zizi, cucoana ofiţerului, o calcă în picioare. O loveşte cu călcâiele pantofilor unde nimereşte. În coaste, în obraz. Înainte de a o tăvăli a plesnit-o cu palmele peste gură. I-a smuls părul din cap –
şuviţe de păr negru ca pana corbului. O loveşte şi o ocărăşte.Urcată pe gard, Polina, nevasta vărului Niculae Dimozel:
— Dar ce-ţi făcu, cucoană?
— Mi-a vărsat cafeaua, tâmpita…
Ne adunăm şi privim. Cucoana ofiţerului o uită peZinca.
Culege bulgări din mijlocul drumului şi ni-i azvârle în cap.
O luăm la goană. Cucoana ofiţerului după noi. Zinca a scăpat. Se adună singură din ţărână şi vine spre fântână
din faţa casei. Se scutură de praf, se spală pe obraz, pe mâini, pe picioare. Îi sângeră mâna. Intră la noi în arie.
Ooblojeşte cu alifii soră-mea Riţa…
— De ce nu pleci de la curviştina asta?
— Unde să plec? N-am pe nimeni pe lume. La alţii aş
nimeri-o şi mai rău.
Oblojită, se întoarce acasă. O vedem venind peste câteva clipe. Ţine în mâini o farfurie albă, întinsă.
— M-a trimis coniţa să-i culeg dude…
— Culege-i.
Se urcă într-unul din duzii noştri Zinca. Culege dudele una câte una. Culege dude şi cântă. Când şi-a umplut farfuria, coboară încet şi i le duce cocoanei.
Seara, ofiţerii se întorc cu ordonanţele de la câmp. Un ofiţer cântă la vioară. Cel neînsurat cântă la vioară. În faţa casei lui Păscuţu cântă.
Ascultăm de departe. Dacă ne-am apropia, ofiţerul şi-ar înceta cântecul şi ne-ar lua la goană. Nu-i place să ne vadă
263
în apropierea lui.
Ordonanţele vin seara pe la noi. Scoate soră-mea Evanghelina un ţol curat din casă. Îl întinde sub dud. Un soldat se urcă, scutură dudul. Ca bătute de grindină cad dudele.Le adună soldaţii într-o strachină. Se aşează pe prispă şi mănâncă. Mai stau de vorbă cu tata. Cu noi toţi stau de vorbă ordonanţele. Aflăm că amândoi ofiţerii sunt băieţi de moşieri dinspre partea Brăilei. Căpitanul Suditu e cel însurat. Sublocotenentul Andreescu, cel cu vioara, e băieţandru, boboc, abia ieşit din şcoala militară. Ordonanţa lui, soldatul Ghenciu Marin, din Udup, a rămas ştirb. Numai câţiva dinţi are în gură.
— Pe ceilalţi, spune, i-am scuipat de când am fost dat ordonanţă la ofiţer. Din orice îi sare ţandăra. Cu cravaşa mă
bate. Când îi trag cizmele din picioare, seara, nu uită să mă
izbească peste gură cu botul uneia. „Bivole – îmi spune –
trage mai încet, că mă dor bătăturile…” Dacă trag mai încet, cizma nu iese din picior. Poartă cizme strâmte. E fudul ofiţerul…
Cioroiu, ordonanţa căpitanului, e moldovean. Are părul gălbui şi ochii albaştri. Râde cu gura până la urechi. Nu uită
să-şi spună mulţumirea:
— Aici mă bat numai căpitanul şi cucoana. La Bucureşti mă băteau cu lemnul de scuturat covoarele şi saltelele soacra căpitanului, că stă la soacră căpitanul. A căpătat zestre case mari, lângă Cişmigiu. Aprigă muiere soacra căpitanului! Dă odăi cu chirie. Îşi muştruluieşte chiriaşii mai abitir decât ne muştruluiesc pe noi majurii la cazarmă.Umblă bieţii oameni prin casă în vârful picioarelor.
Stau o săptămână, două, şi-şi iau lumea în cap. Sunt arătoase casele, vin alţii. O păţesc şi pleacă. Vin alţii. Şi tot aşa mereu… Plimb căţeii coanei-mari prin grădină. Îi port legaţi cu cureluşă… Am ajuns, vorba ceea, să tai frunză la câini…
264
I-a murit râsul pe buze. I s-a întunecat, i s-a strâns, i s-a boţit faţa.
— Dacă n-am ştiut termina cu boierii la nouă sute şapte!… S-ar fi schimbat multe în ţară, dacă am fi izbutit atunci…
— Pe aici a fost foc mare la nouă sute şapte, îngână tata.
Pe noi ne-au ţinut trei luni închişi pe şlep, în mijlocul Dunării. Ne mâncau ţânţarii, păduchii, ploşniţele. Guzganii mai-mai să ne roadă ciolanele. Vai şi amar. Unora, mai bolnăvicioşi, începuse a le putrezi carnea pe unde fuseseră
bătuţi, rupţi. Îl mâncau viermii de vii. Ne-au mai ţinut şi la puşcărie pe urmă. Ne-au batjocorit, ne-au purtat pe la judecăţi… Se cheamă că până la urmă tot ei ne-au iertat.
Aşa căuta să ne împuieze capul ginerele lui Miliarezi, Drăculea, prefectul… N-aveau ce să ne ierte. Noi nu căzusem în greşeală. Ne căutam dreptatea noastră, atâta tot.
— Dacă are cineva păcat, i-am spus atunci lui Drăculea, apoi nu noi îl avem. Păcatul îl aveţi dumneavoastră.La dumneavoastră, la boieri, e biciul şi puterea. Cu puterea satului ne ţineţi în robie. Cu biciul ne loviţi. Ne furaţi munca şi ne lăsaţi muritori de foame. Apoi vorbiţi de iertare.
S-a mâniat Drăculea şi s-a băgat în mine. A început să
zbiere:
— Nu te-ai săturat pe şlep? Acuşi te trimit iar pe şlep!
