Îl aud pe al lui Ciuciumiş, pe ăl mic, pe Călin:

— Dă-mi, măi Cărăbaşule, o fărâmă de pâine.

— De ce să-ţi dau?

O aud pe Pietricica, fata pândarului:

— Dă-mi, fă, Margareto, o fărâmă de pâine.

— Tu n-ai părinţi să-ţi dea? De ce să-ţi dau eu?

O fărâmă de pâine… O fărâmă de pâine…

Tata a întârziat în sat. S-a dus să-şi cumpere tutun şi a 332

întârziat. Mâncăm fără el, ne culcăm, aşteptăm să

adormim.

Lampa arde. Cu lumină mică arde lampa. Îl aud pe tata cum intră în casă. O văd pe mama cum se ridică din pat şi-i dă să mănânce, să înghită ceva.

Tata îi vorbeşte mamei:

— Dascălul vrea să-l trimitem pe Darie la şcoală. Osă-i facă el rost de bani de drum. Ofiţer o să-l facem peDarie…

Scot capul din aşternut şi-l întreb:

— De ce numaidecât ofiţer?

— Fiindcă la şcoala la care o să te ducă dascălul nu se cere nicio cheltuială. O să dai examen şi, dacă o să

reuşeşti, o să stai acolo pe contul statului până când o să

ieşi ofiţer. O să ai leafă. La altă şcoală nu pot să te trimit.

Cu ce să te ţin?…

Niciun băiat din sat n-a ajuns ofiţer până acum. Unul, de dincolo de luncă, din cătun, de-alde Cârlig, s-a lipit de armată. A fost făcut căprar, sergent, pe urmă plutonier.A rămas să-şi facă veacul în oştire până o îmbătrâni. Vine câteodată în sat să-şi vadă părinţii, rudele. Se mândresc cu el alde Cârlig. Sabie în teacă, cu ciucuri atârnând la mâner, tunică lipită de trup de parcă ar purta pe dedesubt corset ca ţaţa Polina, cizmele oglindă, lună. Sabia: zdronc, zdronc… Cizmele: scârţ-scârţ. Trece pe uliţă. Îl priveşte lumea. Muierile se târcâie pe ele de poftă. Dada Zvâca le ocărăşte:

— Ce vedeţi, fa, la el? I-a crescut guşă sub gât de gras.

Stau

bucile

să-i

plesnească

de

atâta

osânză.

Potaie.Trântor. Ptiu!

Scuipă în urma lui dada Zvâca.

— Ca să dea conced la soldaţi – o zi, două –îi punguie.

Poate că aşa va spune şi de mine dada Zvâca, dacă mă

voi face ofiţer.

Îmi acopăr faţa. Va să zică o să pot merge la şcoală!Că o 333

să mă fac sau nu ofiţer, asta e altă poveste. Ceea ce-mi place este că o să pot merge la şcoală într-un oraş îndepărtat, să

învăţ carte…

Din noaptea aceea nu am mai trăit decât cu un gând:la toamnă o să mă duc la şcoală… O să mă duc la şcoală…

Îl întâlnesc pe Elefterie Baboi, a doua zi dimineaţa.

Am venit amândoi la şcoală mai devreme decât trebuie. Aş

vrea să tac, să nu-i spun o vorbă. Parcă mă zgândără cineva.

Eu am venit la şcoală să învăţ, Lefterie, de mână cu frate-său.

— Lefterie, eu o să mă duc la şcoală, la liceul militar. Mi-a spus tata.

— Îmi pare bine. Mie mi-a trecut vremea. Aş fi fost acum în clasa a patra, dacă m-ar fi dat maica, dacă ar fi putut să mă

dea…

A crescut înalt Lefterie Baboi, s-a deşirat. Tuşeşte tot mai des. Scuipă în batistă, scuipă roşu.

— Tuşeşti…

— Ce să fac?! N-am scăpat de boală. Mă roade. Mă sapă.

La primăvară, la toamnă, cine ştie, mă potolesc pe vecie.

Se preface vesel – de o veselie zgomotoasă, neadevărată.

— De ce vorbeşti aşa?