Trăieşte la marginea satului, spre baltă, într-un fel de coşar pentru vite. N-are nevastă, n-are copii. Singur. De primăvara până toamna târziu, cu târbocul, pe malul bălţii, prinde juveţi şi cu asta se hrăneşte. Mălai şi făină capătă de la oamenii care vin şi-i cer leacuri pentru bolnavii lor.

Anghel Năbădae mă culcă pe laviţă şi-mi frământă cu degetele lui piciorul. Descoperă beteşugul şi hotărăşte:

— Au dat ielele peste băiat. Leac uşor. Să umblaţi prin sat după căpătat şi cu banii pe care îi veţi aduna să vă duceţi la oraş la un meşter să vă toarne în tipar un picior de argint.

Să duceţi piciorul la biserică şi să-l atârnaţi la icoana Maicii Domnului. Băiatul o să-şi vină în fire. Osă-nceapă a mişca piciorul.

Mâhnit pleacă tata prin sat după căpătat. Unii îi dau o strachină de orz, alţii o strachină de mălai. Tata adună totul în desagă şi, când a umplut desaga de bucate, o duce şi-o vinde la greci.

S-a întors acasă cu o monedă de doi lei. Ajunge pentru un picior. Încalecă pe cal, pleacă la oraş. Întârzie două zile.Vine acasă cu un picior mic de argint în pungă. Îl scoate şi-l arată

mamei. Mi-l arată şi mie.

— Ăsta-i piciorul meu, tată?

— Ăsta-i, taică.

Cum suntem certaţi cu popa Bulbuc, piciorul de argint a fost dus la Stănicuţ şi spânzurat la icoana Maicii Domnului de la altar. Acolo a rămas…

Piciorul de argint a rămas atârnat la icoană, iar mie talpa piciorului stâng mi-a rămas tot bolnavă. Umblu mai încet decât înainte şi totuşi mă împiedic. La câţiva paşi mă

340

împiedic o dată. Dacă nu sunt atent, se-ntâmplă să şi cad.Am acum nu numai degetele piciorului stâng rupte şi julite, am şi genunchii juliţi, şi coatele… Sunt plin tot de răni…

Copiii au uitat că până mai deunăzi îmi spuneau Dinţosul. Mi-au schimbat porecla: acum îmi spun Şchiopul.

Joacă mingea. Stau deoparte şi mă uit la ei. Joacă

oină.Tare m-aş juca şi eu. Stau deoparte şi mă uit numai.

De-a caii se joacă prietenii mei. Rămân deoparte şi privesc.

Cu jind îi privesc.

— Vrei să te joci cu noi, Darie? mă întreabă Tutanul.

— Vreau, cum să nu vreau?!

— Sâc, nu te lăsăm la joacă. Eşti şchiop…

— Vrei să joci cu noi oina, Darie?

— Vreau, cum să nu vreau?!

— Sâc, nu te luăm la joacă. Eşti şchiop…

— Vrei să te joci cu noi de-a caii, Darie? mă

întreabăVeve, băiatul Papelcăi.

— Nu. Nu vreau să mă joc cu voi.

— Ba cum te-ai mai juca! Dar eşti şchiop. Ţi-am spus aşa, că să-mi bat joc de tine.

Aleargă după minge Veve, băiatul Papelcăi, şi în fugă

începe să şchioapete în glumă. Prinde mingea, o aruncă, iar începe să şchioapete. Tutanul râde să se prăpădească.Râde şi Gângu, râd şi Tudorache şi Iţicu. Toţi râd şi toţi încep a şchiopăta. Care de care prinde a se scălămbăia, a merge mai şoldiu.

— Uite-aşa, uite-aşa mergi, Darie… Uite-aşa, uite-aşa…

Se târăsc pe şezut, apoi de-a buşilea, ca ologii de amândouă picioarele…

Trec câteodată prin sat, venind dinspre dealuri, din susul Călmăţuiului, ori din jos, dinspre Dunăre, căruţe 341

şubrede, mărunte, trase de câte un catâr chior, cu spinarea carne vie de răni pe care le sug muştele. Câte două-trei, la şir, trec căruţele cu schilozi, cu betegi. Unii sunt orbi, cu pleoapele-buboaie coapte. Unii – cu două cocoaşe, una în faţă, alta în spate. Alţii – cu mâinile ori cu picioarele lovite de dambla, negre, uscate, fără viaţă în ele. Cântă schilozii cât îi ţine gura. Întrerup cântecul la răspântii. Îi auzi tânguindu-se:

— Miluiţi-ne, oameni buni, miluiţi-ne!…

Îi miluie fiecare cu ce-l lasă inima. Pleacă mai departe căruţele. Până ies din sat li se tot aude jalea.

Întorc capul şi se feresc de betegi numai muierile borţoase.

Dacă nu s-ar feri, ar naşte copii betegi. S-a întâmplat. Mai multora li s-a întâmplat.

Au fost muierile cu bărbaţii lor la bâlci la Turnu, toamna.

La bâlci se adună schilozi, milogi, betegi de pretutindeni. Se tăvălesc în ţărână. Se văietă. Îşi arată, să moaie inimile, cioturile mâinilor, resturile de picioare, rănile cu puroi. S-au văzut muieri care au lepădat, după ce i-au privit pe milogi, la bâlci. Altele au născut copii cu cap de broască, cu aripi, ca peştii, scurte, în loc de mâini, ori cu picioarele lipite…

— Ilinco, eşti grea, intră în casă că trece o căruţă cu milogi…

— Uite că intru…

— Mi-mi-milog ai s-ajungi, Darie, spune Gângu. Mimi-milog ai s-ajungi…

Am ajuns să râdă de mine Gângu, bâlbâitul… De acum înainte, cum o să vrea unul, o să mă şi batjocorească.

— Milog ai s-ajungi… Milog… Milog!…

Parcă o mie de ciocane mă lovesc în creştet. Milog!... Soră-mea Riţa îmi spune:

— Acum, că eşti şchiop, să nu te mai ţii după mine la horă.

Mă faci de râs. Şontâc-şontâc, să nu te mai prind pe unde 342

mă duc eu, că te părui.

— Milog ai să ajungi, Darie – repetă Gângu – milog…