Mă apropii de fântână. Aleg pietrele mari, cu colţuri ascuţite. Umplu sânul cu pietre. Mă întorc lângă băieţi şi zvârl cu pietre în ei. Cu sete zvârl cu pietre în ei, doar voi sparge un cap. Opresc jocul prietenii mei.

— Iotă-te! L-a cuprins vitejia pe şchiopârlea!…

Tutanul a vorbit…

— Pe el, măi, pe el!…

Mai furios arunc cu pietre. L-am lovit pe Tutanul în tâmplă. Se împleticeşte. Cade. Încerc să fug. M-am împiedicat. Trei au sărit pe mine. O ploaie de izbituri primesc în cap, pe spinare. Dacă nu izbutesc să mă întorc cu faţa în sus, au să mă omoare… Îmi adun puterile. Mă

răsucesc.Mă ridic puţin de la pământ. Mâinile mele apucă

grumazul lui Veve, îl ţin tare, îi aplec spre mine faţa, îi înfig dinţii – dinţii mei mari şi laţi care pot sparge şi sâmburi de piersică – în umăr. Muşc. Simt sărătură între dinţi –sânge.

Băiatul Papelcăi chiuie ca din gură de şarpe, se moaie. L-am aruncat în ţărână. Se zvârcoleşte… Ceilalţi doi sar în lături, se depărtează. Arunc câteva pietre după ei.Le sfârâie picioarele. S-a cules din ţărână şi Tutanul. Se culege şi Veve. Mai departe se adună ceata întreagă…Spune careva dintre ei:

— A turbat şchiopârlea, a înnebunit, o să-l ducă la balamuc…

Cu faţa umflată, cu buzele mânjite de sânge, cu mâinile zgâriate, mă întorc în bătătură. Mă întreabă mama:

— Cu cine te încăieraşi, maică?

— Cu nimeni…

Îmi vine greu să stau singur, mereu singur. Acum.Acum şi mai târziu. Toată viaţa. Noaptea visez căruţele schilozilor. Mă visez schilod în căruţă. Mă visez strigând cu glas plângător:

343

— Miluiţi-mă, oameni buni, miluiţi-mă!

Gem şi plâng în somn. Mă trezeşte mama.

— Ce e cu tine, Darie? Trezeşte-te!

Mă trezesc. Sunt lac de sudoare.

— Am visat urât, mamă…

— Iar… Parcă nu mai visai urât.

— Nu mai visam. Dar acum iar visez…

— Culcă-te… Linişteşte-te…

Am pierdut somnul. Arunc o ţoală pe mine şi ies afară, în arie.Arborii foşnesc. Mai dulce decât toţi arborii foşneşte plopul. La un pas de casă e linia ferată. Dincolo de ea, dealul şi câmpul. Urc poteca. Şi câmpul foşneşte. Aduce vântul răcoare şi miros adânc de verde crud, de verde proaspăt.

Cerul, limpede ca sticla. Noapte de sfârşit de primăvară. O

şopârlă rece îmi trece printre picioare. Am simţit cum m-a lovit cu sfârcul cozii. Şopârla e rece. Şi şerpii sunt reci.

Altădată, când mă duceam ziua cu caii pe câmp, pe lângă

şanţurile viilor, prindeam şerpi. Le dădeam să muşte o bucată de cârpă, O muşcau şerpii, O ţineau strâns între dinţi. Zvâcneam repede cârpa şi odată cu ea smulgeam dinţii şerpilor. De ceafă îi ţineam, să nu ne muşte.După ce le smulgeam dinţii, ne jucam cu ei cât voiam.Apoi îi omoram.

Le stropşeam capul. Şerpii, lungi, vărgaţi, cu burta cenuşie, se zbăteau până la scăpătatul soarelui. Zvâcneau.

Se potoleau după scăpătat. Mă jucam cu şerpii. Îi încolăceam în jurul trupului. Îi simţeam, curele reci…

— Şerpii au sângele rece, Darie…

— Dar şopârlele, nene?

— Şi şopârlele, şi guşterii, şi broaştele…

Pun mâna pe piciorul drept. E cald. Pun mâna pe piciorul stâng, pe piciorul bolnav. E rece. Rece ca un şarpe…

A nechezat un cal prin apropiere. Îi văd şi făptura înaltă, zveltă. A ridicat capul sus calul, ca şi cum ar vrea să soarbă

văzduhul mohorât al nopţii. Nechează lung, tremurat.

344

— Care eşti, măi?

— Eu, nene Târâş…

Lângă cal, tolănit în iarbă, picotă de somn pândarul.

— Ce cauţi noaptea pe câmp, măi?

— Mă doare capul. Ieşii să mă mişc puţin…

Târâş scapără. Aprinde o ţigară. Vârful ţigării lui: un punct roşu, de foc, în întuneric.

— Mişcă-te, neică, mişcă-te cât ţi-e poftă…

Mă întorc şi mă aşez lângă linia ferată. Nenea Sandu, nebunul, s-a trezit. Umblă prin aria lui, bodogăne vorbe neînţelese, se ceartă cu şeitanul.

Cum o să trăiesc? De ce să trăiesc? Greu poate vieţui aici un om sănătos, darmite un beteag!… Fluieră pe tăietură, departe, un tren. E trenul care aleargă spre Dunăre la douăsprezece noaptea. Îl aud venind, zuruind în goană, devale, cu luminile aprinse. Dacă m-aş întinde pe şini, gândesc, trenul m-ar tăia, bucăţi m-ar face. Până spre ziuă

n-ar băga de seamă nimeni. S-ar sfârşi odată cu toate.

M-a întâlnit ieri fata cea mică, buboasa lui Iordache Diman. S-a uitat lung la mine. M-a întrebat:

— De ce şchioapeţi? Nu te-ai făcut bine?

— Nu, i-am răspuns.

— Nici n-o să te faci. Taica spunea c-o să te ceară să intri la noi, cioban la oi. Pe mâncare. Poate o să se îndure să-ţi dea şi nişte ţoale de-ale lui frate-meu…