galbenă ceară, cu ochii galbeni aproape stinşi, zăcea în ţoale.Copii lui văru-meu Vasile, culcaţi pe jos, chinuindu-se cu osteneala. Sub pat, căldarea pentru nevoile bolnavei –

duhnea.

— Să mă ierţi, Darie, să mă ierţi că te-am ocărât, că te-am oropsit, că te-am drăcuit, că te-am bătut. Să mă ierţi, Darie, nepoate…

I-am sărutat mâna. Am început a plânge…

Am căzut cu fruntea pe pieptul ei, în care îi bâcâia suflarea. Mi-a mângâiat capul, gâtul, obrajii, cu mâini reci, aproape putrede.

S-a liniştit spre ziuă. Pentru totdeauna s-a liniştit.

— A murit mătuşă-ta, Darie, mergi şi-i sună clopotul!

Lumina zilei m-a spălat de înduioşare. I-am sunat clopotul scurt, zvâcnit, repezit, a ceartă, aşa cum vorbea de pe gard, când mă blestema – usca-ţi-s-ar picioarele, Darie, n-ai mai avea parte de lumina ochilor, Darie – mătuşă-mea Bâzărca.

De lumina ochilor am încă parte. N-am pierdut-o. Dar picioarele? Am pierdut un picior, mi s-a uscat un picior.

Uite-l! Atârnă mort, fără viaţă, de genunchi… Bang! Bang!

Dealurile învelite în plapuma de puf a zăpezii răspund.

Acum, de când am rămas beteag, cum moare cineva în sat, aud un om întrebând din uliţă, la poartă:

— Măi Darie, eşti acasă?

— Acasă, răspund.

— Au pierdut un copil alde Belitu din cătun. Mergi de trage-i clopotul!

Bine c-a mai murit un om! Mă duc şi-i trag clopotul.Parcă

am altă treabă!… Mi se dă plată: omonedă rotundă, găurită, de zece bani. La zece răposaţi adun un leu şi cincizeci de bani. Mi se mai dăruie, la îngropare, o pomneată –batistă

albă care are legat într-un colţ un ban de cinci.Din patru batiste, croite, înseilate, m-am ales cu o pereche de izmene.

Sunt bune de purtat izmenele. Cu izmene, pantalonii nu rod 352

pielea, ţin mai bine de cald.

— De ce mă pun oamenii să trag clopotul pentru morţii lor?

— Le este milă de tine. Vor să te ajute, ca pe un neputincios ce eşti, să câştigi şi tu un ban. Că la muncă, lacâmp, nu te ia nimeni.

Soră-mea Riţa mi-a dat lămurirea,

Deasupra satului, nori adunaţi, nori pe care nu-i alungă

vântul.

— Mai trage clopotul pentru taica, Darie!

Trag clopotul mare. Turturică trage clopotul mic.

Deasupra clopotniţei norii se sparg, se risipesc. Cade peste sat lumina limpede a soarelui.

— De s-ar însenina până mâine, spune Turturică, să-l îngropăm pe taica pe soare. Să-l mai vadă o dată

soarele…Că pe urmă, tot la întuneric o să se odihnească…

S-a măritat, în sfârşit, şi vară-mea Diţa de la Secara.Ne-a trimis mătuşa Uţupăr vorbă ca nu cumva să lipsim de la nuntă.

— Încalecă pe cal, Darie, şi du-te la Secara. Spune-le să

nu se supere. Spune-le că suntem prea necăjiţi şi că nu putem merge la nunta Diţii. Să petreacă sănătoşi şi să le fie nunta cu noroc.

Ca să iei drumul în picioare, să te duci la nuntă la neamuri peste trei sate, trebuie să ai măcar cu ce să te îmbraci ca lumea. Nimeni din casă nu mai are acum un strai întreg. Ne spală mama cămăşile peticite. Rămânem goi în casă. Dacă pică atunci om străin la noi, îl ţine mama, ori tata, de vorbă în tindă. Noi ne închidem în odaie. Ne ascundem în dosul sobei. S-ar duce frate-meu Ion. A scos untul din el Şoavă, bogătaşul la care frate-meu a intrat mai demult, pe timp de foamete, argat. S-a lungit frate-meu. I s-a întins pielea pe os. I-au ieşit, i s-au ascuţit umerii obrajilor. Parcă i s-a subţiat şi gâtul. Îi atârnă nodul 353

gâtului.

— Mă chinuie Şoavă, spune frate-meu când trece la două-trei săptămâni să ne vadă în fugă, că simt că nu mai pot răbda. O să spăl într-o zi cuţitul în el.

— Păstrează-ţi cuţitul, băiete. Nu te pripi. O să vie o zi când o să ai nevoie de el, să-l speli în mai multe burţi, nu într-una…

S-ar duce soră-mea Riţa la nunta vară-mi. N-are ie. Is-au scâlciat poştalii. De mama nici vorbă nu poate fi. Cu atât mai puţin de tata.

— Spune-i mătuşi-ti să ne ierte…

Calul mă leagănă. N-am grabă. Cioca-cioca. Cioca-cioca…

Copitele nepotcovite bat blajin pământul moale.Mi-a spus odată moşul Burdulea:

— Oameni, băiatule, pe-aici au trăit de la începutul veacurilor. Iei o mână de ţărână în palmă. E ţărână celor care au vieţuit altădată pe aici. Oamenii sunt trecători.Numai ţărână e veşnică, numai ţărână nu moare…

Copitele calului bat blajin ţărâna. Cu milă parcă. Cioca-cioca. Cioca-cioca… Se mai opreşte calul. Mai rupe o gură de iarbă din marginea potecii. O clefăie.

— Diii!…

Mătuşa Uţupăr a fost ţinută şi ea pe şlep în 907. Atrecut prin puşcărie. A avut şi proces. I-au tăiat bucile când au chinuit-o. A răbdat. Păstrează semnele. Şi ţine minte. A dus-o pe Diţa la spital şi i-a cusut doctorul buza.Nu mai are buză

de iepure – numai o dungă subţire, albă.

S-a măritat Diţa cu băiat din sat, care-a intrat ginere în casă la mătuşă-mea.

— S-avem şi noi un rumân în casă, lămureşte mătuşă-mea. N-am avut parte de băieţi. Mi se topeşte sufletul când mă gândesc la Pantilie…

— Ei, mamă, nu te mai gândi şi tu, o îndeamnă Diţa.

354