— Dac-aş putea să nu mă gândesc! Câteodată uit. Trece ce trece şi mi-aduc iar aminte. Şi când mi-aduc aminte…

— Mătuşă Uţupăr, m-a trimis tata să vă spun că nu putem veni la nuntă…

— Bănuiam eu. S-au prăvălit peste voi necazurile. Dar ce e cu tine? Ţi-a îmbătrânit obrazul. Parcă n-ai mai fi copil…

— Şchioapătă, mamă. L-am văzut după ce a descălecat şi-a venit spre casă.

Îi arăt piciorul. Îl pipăie îndelung.

— Asta e fără leac, hotărăşte mătuşa Uţupăr. O să-ţi fie greu să trăieşti. Trebuie să înveţi o meserie.

— O să învăţ, mătuşă.

La întoarcere, mă opresc la Cârlomanul, s-o văd pe bunica. Doarme sub pământ bunicul, cu barbă cu tot. Pe fereastră au rămas ceasloavele lui. Nu le umblă nimeni prin foi. Nenea Dumitrache nu s-a învrednicit să înveţe a citi.

Intru cu calul în curte. Bunica stă pe prag, sprijinită

întoiagul ei lucios. Ţanţoşă, cu bariş albastru, cu cămaşa zăpadă, scrobită, cu zăvelcile înflorite, cu picioarele în papuci.

— Scoate mârţoaga afară din arie! îmi strigă. Să nu-mi spurce iarba…

Vreau să leg calul de gard, în uliţă.

— Nu-l lega de gard! strigă iar. Îmi rupe gardul şi nu vine taică-tău să mi-l dreagă. Du-l în poiană şi leagă-lde salcâm.

Duc bălanul departe, în luncă şi-l leg de salcâm. Grădina bunicii – gură de rai. Pomii se îndoaie sub povara fructelor date în pârg. S-au copt corcoduşele. Crengile corcoduşilor gem de atâta rod. Prin mijlocul ariei uriaşe pârâul lat îşi mână mai departe apele clipocind…

— Ce e, măi beteagule, ai venit după poame?… Ţi s-a făcut poftă de poame!... Ai încălecat pe mârţoagă şi ţi-ai 355

spus: mă duc la bunica, să-mi umplu burta!… Ei bine, nu!…

N-ai să-ţi umfli burta!… Nu-ţi dau nici de gustare.Spune-i lui taică-tău să sădească pomi…

— O să-i spun, bunică…

Poteca pogoară spre gară pe lângă via cea mare a boierului olog de la Băneasa. E înalt gardul. Numai păsările pot trece în zbor pe deasupra. Şi gângăniile din ierburi pe dedesubt.

Totuşi, via o păzeşte albanezul fără somn, cu puşca cu două

ţevi totdeauna încărcată cu cartuşele de lup.Pe albanez îl cheamă Ismail Medin. Poartă fes roşu, cu ciucure căzut pe-o ureche. Satul îi spune, simplu, turcul.E prieten cu tata.

Dacă se întâlnesc, dacă amândoi au ceva vreme de pierdut, rămân la taifas. Păzeşte via boierului turcul. O dată la doi ani trece Dunărea. Se duce dincolo de Dunăre, în munţi, îşi vede nevasta şi copiii – patru fete-n şalvari – iernează, se întoarce primăvara. Le lasă câştigul lui, ca să aibă cu ce trăi.

— Bună ziua, Ismaile…

— Bună ziua… Măi, dumiata eşti al lui Tudor, bre…

— Al lui Tudor sunt…

— Ăla mic care ai fost bolnav…

— Da.

— Stai, bre, să dai eu la dumiata ceva…

Pătrunde în vie pe poarta numai de el cunoscută. Întârzie mult. Se întoarce cu braţul plin de struguri.

— Asta copt devreme. Dulce struguru. Ia, bre. Mănâncă.

Ismail are copil – patru fete. Nu mănâncă strugur fetele lui Ismail. Sărăcie multă la noi, piatră goală, bre…

— Mulţumesc, Ismail…

— Ai fost bolnav, bre… Spune la tata dumitale sănătate.

Mai vii dumiata la Ismail…

Rămâne în marginea potecii cu ochii după mine. Cu fesul pe ceafă rămâne…

Turturică a intrat argat la popa Bulbuc. Trece pe lângă

356

casa noastră călare pe calul popii, mână din urmă, cu nuiaua,

boii

popii,

vacile

popii.

Cu

asta

se-

ndeletniceşteTurturică.

Îi dă mâncare popa şi trei poli pe an. Polii i-a şi luat maică-sa, înainte, să cumpere mălai pentru copii.

— Tu unde intri, Darie?

— Nu ştiu, deocamdată.

I-am scris fratelui meu o scrisoare, fratelui meu cel mare, care e preot într-un sat de lângă munţi. Răspunsul n-a întârziat: