— O fi mâncat-o…

Căuta să schimbe vorba. Nu-şi aducea bine aminte de nimic. Mărturisea numai că e ostenit, că i se pare că în timpul somnului a făcut un drum lung prin văzduh.

— Sus, deasupra pământului, mi-a fost frig, văzduhul e rece. Atât îmi amintesc din tot visul…

Se întindea lângă foc, îşi încălzea oasele bătrâne…

Caii măreau pasul. În vale, oraşul cu lumini aprinse se 360

trezea din somn.

361

XVI

PELIN

Tragem la fratele mamei, la unchiul Tone, care ţine măcelărie în piaţă. Unchiu-meu pleacă la treburile lui înainte de a se lumina de ziuă. La măcelărie pleacă. Ne primeşte în portiţă ţaţa Finica, nevastă-sa – o femeie neagră, măruntă, puţintică la trup, cu ochi negri, lunguieţi. Nu mai puţin de nouă copii i-a dăruit unchiului Tone. Copiii – verii şi verişoarele mele – năpădesc căruţa. Se caţără pe roţi, pe şuşleţe, pe loitre.

— Ce ne-ai adus de la ţară, nene Tudore?

Le-a adus ceva tata: bucuria lor – un coş mare plin cu porumbi verzi, buni de copt, buni de fiert… Iau porumbii, îi curăţă de foi, îi pun în căldare, pun căldarea la foc.Vară-mea cea mică, Vastea, adună cu grijă mătasea porumbilor, să nu se piardă un singur fir.

— Ce faci, Vastea, cu mătasea asta?

— Îmi trebuie. Păpuşile mele au rămas chele. Le-am tras de păr că n-au fost cuminţi. Am să le lipesc alt păr pe cap din mătasea porumbului.

Are două case unchiul Tone, în aceeaşi curte – una mare, la stradă, alta mică, măruntă, în fund. Între case –pompa de apă, un măr cu ramurile răsucite, betege, şi…umblătoarea care miroase urât. Împrejur case atât de înalte, că niciodată

soarele nu cade mai mult de un ceas, la amiază, în curtea unchiului Tone.

Mai târziu, peste un an, când tuşă-mea Finica urma să

nască al zecelea copil, i-a venit lehamite de atâţia plozi –

ostenise tot spălându-i, tot alăptându-i, tot pierzând nopţi de veghe pe lângă câte unul bolnav de pântec – s-a dus la mahala, a căutat o moaşă care-a tras-o, i-a pus oala să

lepede.

362

De la târg a venit, mai demult, până la noi, la ţară, obiceiul ca muierile, atunci când nu mai vor să nască, să

se ducă la o moaşă, să le tragă sau să le pună oala pe burtă, să lepede copilul.

O vezi pe una pe uliţă, cu pântecul umflat, ca şi cum deasupra betelor, în sân, între piele şi ie, ar ascunde o lubeniţă. Merge încet, cu grijă. Se fereşte să sară peste pârleaz. Se aşează jos, cu grijă, să nu sufere trupul nicio zdruncinătură.

— Sunt în a treia lună, daică…

Într-a noua lună pântecul e şi mai gros, şi mai umflat.Dar femeia tot merge la treabă. Dacă n-are cine să

i-o facă, şi-o face singură.

Mai ales rumânii care au pământ mai mult şi ceva avere agonisită se feresc să înmulţească numărul copiilor.Unul, doi, ajunge! Ce trebuie atâtea guri la masă!… Al treilea ori al patrulea, au luat nevestele înstăriţilor obiceiul să-l lepede. Petria, Dioaica sunt marile meştere. Încălzesc o căldare cu apă pe foc. Despoaie muierea, ca şi cum ar trebui s-o vâre în gârlă, o întinde pe pat. Îşi spală mâinile în căldare, udă şi săpuneşte burta muierii. Pe urmă, se apucă s-o frământe.

— Acuşi îl desprindem…

Femeia simte dureri. Ar vrea să chiuie. Parcă i-ar umbla cuţite tăioase prin burtă.

Pune degetele groase Dioaica la rădăcina ţâţelor. Apoi apăsând cu ele, coboară în jos, spre vintre, o dată, de două

ori, de o sută de ori. Femeia îşi strânge dinţii, îi încleştează, îşi muşcă buzele şi limba. Nu ţipă. Bordeiul e aproape de uliţă. Nu trebuie să audă nimeni un ţipăt. Altfel află tot satul. Şi altminteri află satul. Ieri, nu mai departe, ai văzut muierea cu mijlocul mătăhălos, şi acum, uite-o, subţire cobiliţă, cu faţa galbenă, trasă, abia târându-şi picioarele.

363

Pe vatră, cu gura în jos, se încălzeşte, acoperită cu cenuşă

fierbinte, oala. După tras, îi pune oala pe burtă.Peste oala fierbinte, bine lipită de pielea burţii, lipeşte cârpe ude. Oala suge burta înăuntrul ei. Rămâne un timp oala pe burta muierii. Pe urmă Dioaica o desprinde încet, băgându-şi între buza oalei şi piele degetul gros.

— Uite ce mai roată! Vânătă! Umflată!

Frământarea trupului începe iarăşi.

Pleacă muierea acasă. Ca bătută pleacă. Într-o zi, două, leapădă copilul.

Se întâmplă de multe ori ca, odată cu lepădarea copilului, muierea să-şi lase şi zilele. Asta s-a întâmplat şi nevestei unchiului Tone. Aşa a murit mătuşă-mea Finica…A lepădat pruncul mort, apoi şi-a lepădat viaţa. Pământului şi-a lepădat-o.

— Că din pământ ne naştem şi în pământ ne întoarcem!

cântau trei popi bărboşi, cu sutane lucioase, negre, lungi, deasupra coşciugului ei îmbrăcat cu chimbrică cernită…

Aveau feţe evlavioase, îi plătise unchiu-meu, măcelaru, bine, slujeau frumos, mai şi lăcrimau. Popii de la biserica Sfânta Vineri erau aceia, chiar aceia care, cu ani în urmă, când, bolnav, mă purtau părinţii şi pe la biserici, nădăjduind să mă vindece prin rugăciuni, îmi puseseră patrafirele în cap şi-mi făcuseră maslu. Nu-i ajunseseră atunci tatii doi lei să

plătească ţârcovnicii. Zăceam fără puteri pe rogojina întinsă

peste lespezi. Lângă mine plângea mama, care nu se îndura să mă piardă. Popii, veselindu-se, îl înjurau pe tata, îl batjocoreau c-a venit să-mi caute leacul cu punga goală. M-au ţinut zălog în biserică până s-a dus tata şi s-a împrumutat cu doi lei şi, întorcându-se cu arginţii în palmă, a achitat ţârcovnicilor plata pentru osteneală… Aici, la înmormântarea mătuşii-mii, erau în lume – oraşul îi privea.

Blajinătatea şi-o zugrăviseră neţăsălaţii pe obraz. Pe lângă

coşciug, copiii – nouă – smiorcăiau nasuri umede, plângeau 364

cu hohote fetele măricele. Venise la moartă s-o vadă şi bunică-mea de la Cârloman. Arugat-o unchiu-meu Tone, după înmormântare:

— Rămâi la mine, mamă, să-mi ajuţi să-mi cresc copiii.Măcar până ajung mai măricei…

— Nici dacă mă pici cu ceară nu rămân, Tone. Mi-e scârbă de oraş. Mi-e silă şi de casa ta. Uite, la un pas de pompa de apă, umblătoarea. La mine acasă e rai. Aici până

şi aerul miroase urât.