Ploaie de palme peste obraji. Ploaie de pumni în coaste.Peste picioarele mele goale, năvală de picioare încălţate.

— Gata, a spus mustăciosul. I-ai făcut safteaua. Acum lasă-ni-l nouă…

— Numai o dată să-l mai plesnesc, Gogule…

Pe mustăcios îl chema Gogu.

Mă zvârcoleam în ţărână. Îmi ardea capul. Tot trupul îmi ardea. Acum – îmi treceau gândurile prin minte cu repeziciunea fulgerului – acum mă zbat aci cum se zbăteau câinii la ţară, câinii bătrâni care-şi pierduseră văzul, mirosul şi auzul, câinii care se giovliseră şi nu mai aduceau niciun folos, nici măcar nu mai lătrau, şi pe care, fără milă, noi, copiii, îi omoram cu bâtele. Au să mă

omoare?Nu! Au să mă smintească în bătăi, atâta tot.

Ţineam fălcile strânse, să nu strig, să nu gem. De câteva ori m-au ridicat în picioare, m-au ţinut de subsuori, au vrut să-mi mute fălcile. M-au lăsat să cad. Ca o cârpă am căzut.

— A leşinat, Gogule. Daţi-l dracului, lăsaţi-l. Să nu moară! Dăm de bucluc. Mi se pare că are nişte rude în oraş.

Unul m-a luat de cap, altul de picioare. M-au dus în odaia unde dormeau ei, unde de aci înainte aveam şi eu să

dorm multe, lungi, nesfârşit de lungi, nopţi. Se aflau acolo două paturi de scânduri acoperite cu rogojini rupte, cu papura tocită, destrămată. M-au aruncat într-un pat. Au plecat. Au tras după ei uşa. Fereastra da spre curte.

371

Geamurile, vinete de praf, nespălate de ani. Prin colţurile odăii, aproape de tavan, pânze de păianjeni. S-a desprins din tavan un păianjen negru, burticos. Şi-a depănat firul. S-a pogorât deasupra mea. La o palmă depărtare s-a oprit.S-a legănat câteva clipe în aerul pe care răsuflarea mea deasă, sughiţată, îi tremura. A început a-şi strânge ghemul păianjenul. Uite-l! Suie!…

Când mă aflam la ţară – până aseară mă aflam la ţară, la noi acasă – mă jucam uneori pe câmp, singur. Descopeream, în iarbă, găuri de păianjen. Căutam un surcel, înfăşuram la unul din capetele surcelului puţin bumbac scos din zăbun.

Răsuceam bumbacul. Măciulia surcelului o udam cu scuipat. Cufundam beţişorul în gaură. Păianjenul din fund se prindea cu picioarele de bumbacul ud.Scoteam afară

surcelul. Păianjenul, orbit de lumină, se desprindea şi începea să alerge năuc prin iarbă. Îi urmăream goana nebună. Îi număram picioarele subţiri. Îi priveam trupul fragil, capul. Erau păianjeni negri ca păcura.Erau păianjeni albi, vineţi, roşcaţi. O dată am găsit un păianjen albastru ca floarea inului. Cui omoară un păianjen i se iartă un păcat…

Aşa cred rumânii… Cu multe păcate ar fi trebuit să fiu încărcat, ca să am ce să mi se ierte.

— Vezi, Darie, îmi spunea dascălul meu Bragadiru, oamenii cred o mulţime de lucruri la ţară din pricina neştiinţei lor. Cred în descântecele babelor şi ale vracilor.Cred în puteri nevăzute. Cred că undeva există o lume unde ajung, după moarte, sufletele oamenilor. Nu există nicio putere nevăzută care să hotărască soarta oamenilor pe pământ. Oamenii hotărăsc singuri de soarta lor. Dincolo de moarte nimic nu există. Învăţătura ar risipi neştinţa, superstiţiile. Trăiesc oamenii ca într-o noapte cu întuneric adânc. Tu ai citit ceva. Să citeşti mereu, să ţi se deschidă bine ochii asupra lumii.

372

A ajuns la plasa lui păianjenul negru. Şi-a strâns picioarele. Nemişcat a rămas, ca un punct.

De ce m-or fi bătut? Întrebarea mă sfredelea. Nu găseam răspunsul. Avuseseră grijă găliganii să nu-mi frângă niciun os. Mă tăbăciseră numai – aşa cum le poruncise jupân Moţatu.

Îmi pipăi carnea. Mă ustură. Îmi vâjâie capul.

S-a înserat. Cineva a deschis uşa. A aprins lampa. Unul din cei zece se apropie de mine. Se aşează pe marginea patului. E un băiat lung, subţire, cu faţa galbenă, cu umerii obrajilor mult ieşiţi în afară.

— Te doare trupul?

De ce m-o fi întrebând? A fost şi el doar printre cei care m-au bătut! Poate mi-a auzit gândul. Nu. Gândul omului nu-l aude nimeni. Ar fi greu de trăit în lume, dacă oamenii şi-ar auzi gândurile. Îşi aud numai vorbele. Poate că în tinereţe părinţii mei s-au iubit. Acum! Acum trăiesc sub acelaşi acoperiş. Între ei, alături de ei, noi, liota… Oprind pe mama uitându-se cu ochi răi la tata. O aud:

— Cum spui tu, omule, aşa să fie.

Pare blajină. Dar sărăcia a înrăit-o. Şi pe tata l-a înrăit sărăcia. Mama gândeşte că tata, dacă ar fi fost mai isteţ –

şi ea ştie bine că e isteţ, dezgheţat, chibzuit, dar mânia, supărările îi întunecă judecata uneori – şi-ar fi putut făuri o stare mai bună, să nu sufere ea, să nu suferim noi toţi, şi tata laolaltă cu noi, atâtea lipsuri. Izbucneşte câteodată:

— Uite-l pe Iordache Diman, are de toate.

— A moştenit pământ de la ăl bătrân…

Dar fraţii şi surorile? Trăim înghesuiţi în aceeaşi casă, mâncăm ce bruma găsim la aceeaşi masă şi parcă nimic nu ne leagă. De când s-a măritat, dada Evanghelina n-are ochi decât pentru bărbatul ei care o înjură, o bate. S-a înstrăinat de noi. Poate totdeauna a fost străină de noi. Am 373

rămas şchiop. Au găsit în asta prilej de glumă, de batjocură, mândri că ei au avut noroc că boala a trecut prin casă, nu s-a lipit de ei, i-a lăsat zdraveni, numai pe mine m-a izbit.

Nu. Gândul omului nu-l aude nimeni. E mai bine aşa.Totuşi eu o iubesc pe bunica de la Cârloman, fiindcă nu-şi ascunde gândurile. Gândeşte ceva, dă drumul gurii, o trânteşte omului în faţă… Dacă i-aş spune că mi-e dragă, nu m-ar crede, ar pune beldia pe mine. Parc-o aud:

— Dar ce-ţi veni, aşa, hodoronc-tronc să-mi spui asta?Vrei ceva de la mine. Spune-o limpede. Nu mai umbla cu fofârlica…

— Nu vreau nimic, bâtă!

— Minţi!…

Dacă mi-e drag cineva îl ocolesc, să nu mă afle…

— Tu, Darie, îmi spune mama, eşti un om sanchiu, închis.

Parc-ai avea sufletul zăvorât cu lacătul. Greu să intre cineva în inima ta…

Lunganul gălbeşit continuă:

— Eu, să ştii, m-am prefăcut că te-am lovit, dar, de fapt, te-am atins numai aşa, de ochii celorlalţi. Dacă aş fi stat deoparte, s-ar fi legat şi de mine. M-ar fi tăvălit. M-ar fi călcat în picioare. M-au bătut şi pe mine, acum doi ani, când am intrat aci ucenic. Mai rău ca pe tine m-au bătut.Tu ai venit cu taică-tău. Mi se pare că ai şi nişte rubedenii în oraş.

Eu n-am pe nimeni. Am venit singur-singurel…

Avea glas dulce şi privirea tristă, tristă…

— Sunt de la Balaci, dinspre Costeşti. Mă cheamă Dobrică

Tunsu. Voi câţi copii sunteţi acasă?

— Zece, îi răspund.

— Noi, doisprezece. Eu sunt cel mai mare. Am plecat.Mi-am luat lumea în cap. Nici nu i-am spus lui taica unde plec.

A aflat mai pe urmă. A trecut odată prin târg şi-a venit să mă

vadă. Mi-a cerut bani pentru gurile de-acasă.I-am dat tot ce aveam…

374

Îmi stă pe limbă o întrebare. O slobod: