atunci snopul de praz din bordei şi-l mănâncă, înainte de a ieşi de sub coaja pământului verdeţurile.
Tobei se întoarce la gară pe cealaltă şină. Îi place munca la căile ferate. La sfârşitul lunii primeşte un pumn de gologani, de trei ori mai mult decât ar primi dacă s-ar fi băgat argat la arendaş sau dacă s-ar fi dus la oraş să muncească cu ziua.
Nici duminica n-are odihnă. Atunci şesul e pustiu. Tobei îşi face munca în grabă şi, înainte de chindie, dă cheia în primire picherului din gară, coboară la cârciuma lui Bucur, 296
trage pe gât câteva ţuici.După asta se întoarce acasă
hăulind pe şoseaua satului.Se opreşte câteodată în faţa primăriei şi dă cu căciula în pământ.
— Ai ceva cu mine, primarule? Pe mine nu mă poţi scoate cu jandarmii pe moşia boierului. Eu sunt om al statului, auzi?
Nu se fereşte, dacă şi-a întrecut măsura la băut, să-l înjure de luceferi, de anafură, pe primar.
Într-adevăr, primarul n-are ce-i face, nu se află sub mâna lui.
Când i s-a urât să trăiască numai lângă maică-sa, Tobei s-a însurat.
Ca şi maică-sa, Tobei e mărunt, răsucit, vânos şi, când te uiţi la el, ţi se pare că e închegat numai din oase şi zgârciuri. Are mână ageră, ochi albaştri şi faţa suptă toată, trasă spre ceafă.
Cine să-l ia de bărbat pe Tobei! Peste cinci sate şi-a găsit nevastă! Bâca o cheamă pe nevastă-sa. Tot cât el de măruntă. Îi găteşte mâncare, şi Tobei aşteaptă ca nevastă-sa să-i nască prunci. O să-i nască.
— Câţi copii vrei să-ţi nască nevasta, Tobei?
— Câţi o fi ea sorocită să nască…
— Cu ce o să-i creşti?
— Cu palmele. Cu palmele astea amândouă…
Palmele lui Tobei sunt îngroşate de bătături. Dacă dă
toată ziua cu ciocanul în şinele trenului! Nici nu i-ai putea ghici în palmă. Pielea s-a umflat, s-a jupuit – se umflă, se jupoaie mereu…
În sat, cu cât e un rumân mai sărac, cu atât are mai mulţi copii. Unde cresc doi, pot să crească şi trei. Păi, dacă
te-ai apucat să faci trei, cu al patrulea nu e greu.Creşte din ce rămâne de la ceilalţi, fărâmituri la masă, zdrenţe cârpite pentru îmbrăcat… Copiii pot umbla şi goi, vara. Iarna, mai stau în casă lângă soba afumată, călduţă…
297
— Patru, mai înţeleg! Dar nouă?
— Ce? Nouă ţi se pare un număr mare? Tudor are zece, Beşcu unsprezece, Măciucă treisprezece – i-au murit patru…
— Şi vă mai plângeţi că vă mănâncă sărăcia!
SpuneIordache Diman. N-am lăsat muierea să-mi nască
decât doi copii, un băiat şi-o fată…
— Şi dacă mor?
— Cum o să moară? Copiii mei sunt sănătoşi tun…
Ne bolnăvim de deochi, ne lungim pe prispă. Ne doare capul şi obrajii ne ard, aprinşi, dă cineva fuga, o cheamă pe Dioaica. Vine în grabă. Ne aşează cu capul în poala ei, ne trage pe la tâmple, ne trage pe grumaz, apoi ne frământă
încheieturile mâinilor, degetele. Între timp, printre buze, rosteşte descântece:
Plecai pe cale, pe cărare,
mă-ntâlnii c-o fată mare.
Fata mare cu o tiugă la spinare,în tiugă – o barabulă…
— Unde te duci, fată mare?
— Spre soare răsare,
să arunc boala băiatului
în pustiu,
unde nu se află ţipenie de om viu.
Să rămână băiatul curat,
luminat,
ca steaua din cer,
