Am scăpat!
Scăpăm de friguri. Dă peste noi năjitul. Ni se umflă gingiile
– gingia de sus şi gingia de jos. N-ar fi nimic dacă s-ar umfla şi-ar trece. Sub umflătură răsar bube mici, cât măciulia chibritului, cu vârful alb. Se sparg, răsar altele. Gura toată e o singură rană. Doare carnea, putrezeşte, sub putreziciune, tot carne bolnavă. Nu doare numai carnea. Dor dinţii. Dor şi rădăcinile dinţilor. Ne descântă Dioaica de năjit. Ne descântă
Petria. Ne clătim gura cu leşie de dimineaţa până seara târziu când, istoviţi, izbutim să adormim. Ne trezim. Ne zvârcolim. Adormim iar.Aşa somn!…
Trece şi năjitul… îl ia vântul şi-l duce departe, în alte ţinuturi.
Ai fată şi e cam urâtă, nu poţi s-o măriţi. O chemi peDioaica şi-ţi spui păsul. Dioaica pregăteşte farmece.
Rămâne mulţumită mama fetei. Şi Dioaica e mulţumită, şi fata. Dioaica le-a spus că o să pice pe drum de seară peţitori.
Pică şi peţitori uneori, alte dăţi nu pică nimic, dar femeile care au fete de măritat, fete care nu se mai mărită, nu-şi 300
pierd nădejdea şi cred în puterea farmecelor bătrânei.
Peste multe sate i s-a dus Dioaicii vestea.
S-a măritat o fată frumoasă şi, pe lângă frumuseţe, pe lângă tinereţe, fata a adus la casa bărbatului lacra cu ţoale, zestrea, într-o sfoară de pământ, în vite. Poţi să te miri cât vrei, dar lumea e cum e lumea. Flăcăul abia însurat îşi uită nevasta frumoasă acasă şi începe să alerge după altele. Te duci la Dioaica să dezlege descântecul de urât pe care ţi l-au făcut duşmancele.
Şi din asta se alege cu ceva Dioaica.
Alde Măciucă stau vreo şaptesprezece-optsprezece într-o odaie. Măciucă ăl bătrân cu baba, cu trei băieţi însuraţi, cu nevestele, cu copiii lor, băieţi şi fete mai mari, mai mici, claie peste grămadă. Au casă mare, da-n celelalte odăi bagă oile iarna, să fete la căldură miei graşi. N-au pat în odaie – piei uscate, de oaie, întinse pe jos, căpătâie pe lângă pereţi, fereastra prinsă-n cuie, să nu se deschidă
niciodată, să nu pătrundă gerul înăuntru. Dorm pe piei cu lâna netunsă. Goi dorm, fiecare cum i-a născut maică-sa, să nu strice, să nu rupă cămăşile. Au puţine cămăşi, una de om, toate miros a urdă, a zer, a oaie plouată…
Iubeşti o fată şi ea nu te bagă în seamă, deşi eşti, cum nu se mai poate închipui, ditai cruce de voinic! Iei drumul casei de sub coastă.
— Ce mă fac, mamă Dioaico? Nu se uită a lui Măciucă la mine.
— Care din ele?
— Paraschiva…
— Să-ţi facă baba de dragoste, dar ce te găsi pentru a lui Măciucă, maică? Alta nu văzuşi?
— Uite că nu văzui, mamă Dioaico…
Moare mama! După atâta zăcere, am ajuns cu toţii să
credem că acum i-a venit sfârşitul. Nu mai poate nici să
301
vorbească. Zile întregi nu deschide gura. Buzele plesnite, umflate le mai poate mişca, semn că vrea o înghiţitură de apă… Pieptul i se ridică, se lasă în suspinuri…O păzim cu lumânările aprinse. Surorile îi şi doresc moartea. Au obosit de atâta vegheat…
Tata a mers la negustor, a vorbit să-i dea peste un ceas ori peste o zi câteva scânduri pentru un sicriu, un lemn pentru cruce.
Moare mama!… Moartea ei, acum, e privită ca o uşurare.
Nu e deloc plăcut să stai luni şi luni în casă cu un om care abia respiră, cu cineva care a şi început să putrezească.
Dar uite, mama nu moare. A deschis ochii. A început a mişca mâinile. A prins grai.
— Daţi-mi ceva să mănânc…
I se dă să mănânce. Trece un ceas, mai trece unul, şi mama cere iarăşi de mâncare.
Începe să capete puteri. Umblă prin casă proptindu-se de ziduri. Iese în faţa casei. Se sprijină de stâlpi. O ţin picioarele, minunea minunilor.
Mama umblă prin arie. Stă pe vatră şi ajută la pregătirea prânzului.
A început să şi râdă mama, ea care înainte de a fi bolnavă
râdea atât de rar.
Viaţa, era gata s-o părăsească, i s-a întors dintr-o dată în trup.
Se miră doctorul Ganciu, se miră Dioaica, se miră toţi oamenii şi vin s-o vadă ca pe cineva care s-ar fi întors după o lungă călătorie de pe celălalt tărâm.
Mama nu poate să răspundă întrebărilor care i se pun.Ştie că a fost bolnavă. Ştie că zile întregi nu şi-a dat seama de nimic. Ştie şi altceva: că niciodată n-a crezut că sfârşitul ei este aproape.
— Aveam copii. Trebuia să mă fac sănătoasă să-i cresc.Cui era să-i las? Cine să-i spele? Cine să-i cârpească?Cât am fost 302
bolnavă m-am gândit mult – şi la multe.Numai la moarte nu m-am gândit. Şi, uite. Nici moartea nu s-a gândit la mine. A trecut pe lângă patul meu şi nu s-a oprit… Cred că
omul, dacă nu e prea bătrân, moare dintr-o boală numai dacă îi e frică de moarte, dacă se gândeşte el la moarte…
