— De ce m-au bătut?
— Aşa e obiceiul casei. Ţi se dă la început, când vii, o bătaie bună, soră cu moartea. Câte le primeşti mai pe urmă ţi se par fleacuri pe lângă prima, nici nu te sinchiseşti de ele.
— Fără bătaie nu se poate?
— S-ar putea. Dar obiceiul e… obicei. Greu să se lepede oamenii de obiceiurile pe care le-au moştenit. Multora, în lipsă de altceva, le face plăcere să bată. O să vezi multe cât o să stai aici, dacă o să poţi sta.
— O să stau, îi răspund, nu mă tem de bătaie…
Şi gândesc să-i cunosc bine pe toţi. Dacă se va mai atinge cineva de mine, mă voi apăra cu cuţitul.
Pieile argăsite se curăţă cu cuţitul. Cuţitele sunt mari, cu limba lată. Ca briciul taie fiecare cuţit de aici…
Dobrică Tunsu îşi freacă mâinile. Sunt arse mâinile ucenicului. Şi fără unghii. Arse şi umflate. A căzut pe gânduri. A tăcut.
Zac. Ţin dinţii strânşi, să nu gem. Am să învăţ tăbăcăria.
Am să ajung calfă. N-o să mai mă bată nimeni. Cel mult jupânul, dacă nu mă voi pricepe să-i ocolesc mânia…Miros acru vine din pivniţă, din curtea în care sute de piei stau în soare, pe frânghii, la uscat. Acum, acasă, pe bătătură, vântul aduce dinspre câmpuri miros amar de pelin care a prins a se vesteji în lumină. Dintre noi patru –
eu,Turturică, Filofteia şi Iepure Marin – numai Turturică se bucură de mirosul amar al pelinului veşted, Turturică
bondocul, cutezătorul, care a intrat slugă la popa TomiţăBulbuc.
Pe Filofteia, cum a terminat şcoala, au luat-o, au dus-o la oraş, la Turnu, au dat-o servitoare.
Iepure Marin, mai îndrăzneţ decât noi, s-a urcat într-o seară pe vagon, s-a pitulat acolo, pe acoperiş, fără bilet.
375
Aajuns la Bucureşti. A plecat cu gândul să înveţe o meserie bună, să lucreze fierul, să umble cu maşini. Nicio ştire n-am primit de la el. Nici n-o să primim atât de curând.O să se întoarcă în sat să-şi vadă părinţii, când o să izbutească să fie îmbrăcat, când o să poată să le aducă ceva bani părinţilor.
— Desculţ, mi-a spus Iepure, n-o să mai mă vadă nimeni aici. Nici jerpelit. Au ăştia, bogătanii, pământ. Eu am numai palmele. O să le dovedesc că sunt mai avut decât ei. Le arăt eu lor câte palme-mi face pielea…
Târziu, după ce s-a înnoptat, Dobrică Tunsu mi-a adus o strachină cu fiertură, o lingură de lemn, un boţ de mămăligă.
— Mănâncă!
M-am ridicat în capul oaselor. Am mâncat. Au venit găliganii pe rând. S-au culcat.
— Dă-te, măi, mai încolo.
M-am tras la margine. A doua zi, cu carnea toată vânătă, am început a lucra. M-a privit jupânu Moţatu. Mi-a aruncat o vorbă. Dulce vorbă:
— E bine la mine, măi copile?
— Bine, jupâne. Ca-n sânul lui Avram…
— Cum ai zis?
— Ca-n sânul lui Avram..:
— Care Avram…
— Avram din Biblie…
— O să te bag în bibilica mă-ti…
— Mă rog…
— Mie nu mi se răspunde în doi peri, copile…
— Am înţeles, jupâne…
A plecat jupânul. S-a dus în prăvălie. Dobrică Tunsu mă
sfătuie:
— Dă-l dracului. Nu te lua cu el în colţi. Iar ne spune să te batem. Nu e om rău, dar nu-i place să i se pună cineva împotrivă la vorbă.
— Nu e rău? Cine a spus că e om rău? E blajin ca un miel.
376
Numai corniţele îi lipsesc. Pâinea lui Dumnezeu, nu altceva…
Îşi clatină căpăţâna lunguiaţă şi galbenă Dobrică
Tunsu.Cu milă şi-o clatină. Ştie el ce ştie.
— Să nu zici că nu ţi-am spus…
Butoaiele cu argăseală erau înşirate în fundul pivniţei.Întunecoasă pivniţă! Trebuia să umbli mai mult pe dibuite. Scoteam pieile din butii, două, trei, patru, le încărcăm pe spate. Zoaia arde cămaşa, frige pielea. La urcatul scărilor, ne aştepta Minache, băiatul jupânului. Pe noi, ucenicii, ne lovea în cap cu o piele udă. Nu dureau prea tare loviturile. Altceva era neplăcut: zeama acră, cleioasă, care rămânea pe tâmple, pe obraji, zeama care ne pătrundea în piele.
— Mai repede, vită!…
Ce s-o fi întâmplat pe acasă?
Rar de tot îmi trecea prin minte întrebarea. Târgul era aproape de sat, totuşi nu venea nimeni să mă vadă. Nu treceau nici rudele din oraş şi nici măcar văru-meu Mişu, care intrase la şcoala de meserii să înveţe lemnăria. Şcoala de meserii se afla dincolo de grădina publică. Băieţii care învăţau acolo nu prea ne lua în seamă. Deprindeau meşteşugul de la meşterii lor şi, pe deasupra, li se vâra pe gât şi ceva ştiinţă de carte. Duminica spre seară aveam voie să mă plimb un ceas, două. Mergeam greu de-a lungul uliţelor, pietre ascuţite îmi sângerau picioarele şi, fiindcă
nu aveam straie de schimb, împrăştiam în jur duhoare grea de argăseală. Jinduiam după un suflet de om cu care să mă împrietenesc. În tăbăcăria Moţatu nu mă puteam lipi de nimeni. Dobrică Tunsu avea inimă bună. Atât.
Râvnea să ajungă mai repede calfă, să câştige mai mult, să
se poată îmbrăca. Pentru mai târziu se închipuia jupân.
377
— O să adun ban lângă ban. Să-mi cumpăr casă la ţară.Casă şi pământ. Ştii ce câştig ar aduce o tăbăcărie la Balaci?
