— Banii pe care îi mănâncă jandarmul, de pildă…
— Şi logofeţii…
— Şi primarul…
— Dar nici ai popii nu sunt mai breji…
— Numai banii dascălului sunt curaţi, că-şi sparge capul pentru ei cu copiii noştri, să-i înveţe carte…
— Când şi-l sparge…
— La răscoală, unii jandarmi au trecut de partea norodului…
— Puţini. Cei mai mulţi au tras în norod…
— Grădină fără uscături nu se poate…
— Prea multe uscături se află în grădina noastră…
— Boierii…
— Nu puturăm scăpa de ei…
— Era şi greu. Ei cu puşti, cu tunuri, noi cu ciomagul…
— Ne răcorirăm cel puţin sufletul. Ne sărarăm cel puţin inima…
— Dar şi l-au răcorit şi ei pe al lor…
— Câţi boieri să fi murit la răscoale, pe ţară?
— Câţiva. Pot fi număraţi pe degetele de la o singură mână, spune domnul Dumitru Dumitrescu, care pare a şti multe.
— Şi logofeţi?
— Puţini. Pot fi număraţi pe degetele de la amândouă
mâinile. Mai rămân degete.
— Şi câţi desculţi au omorât boierii după răscoale?
— Unii spun unsprezece mii, alţii cincisprezece, alţii spun 308
că ar fi fost împuşcaţi şi ucişi în bătăi şaptesprezece mii de ţărani – bărbaţi, femei, copii… I-au omorât fără să-i scrie în condici, ca să nu li se facă niciodată socoteala, spune domnul Dumitru Dumitrescu…
— Au măcelărit ţara ticăloşii. Au s-o măcelărească ori de câte ori o să ridice fruntea.
— Asta atârnă de noi toţi.
— Cum adică?
— Dacă ţara o să se ridice ca acum câţiva ani, fără
legătură de la om la om, fără legătură de la sat la sat, fără
conducere şi fără plan, o să se întâmple la fel. Boierii, cu jandarmii, cu armata au să măcelărească ţara.
— Cine să ne conducă?
— O să se găsească, la timpul potrivit, oameni potriviţi, mai spune domnul Dumitru Dumitrescu.
— Acum unde sunt?
— Se vor fi aflând ei pe undeva. Dacă nu se vor fiaflând pe nicăieri, au să se nască…
— Adu-i, Doamne! Adu-i, Doamne, mai curând, se închină Stoian Gonciu, veteran, ca şi gornistul Diş, din războiul de la 77…
— Apoi, moş Gonciule, n-o să-i mai apuci.
— O să-i apuce ăştia care acum se joacă în pulberea drumului…
Eu mă jucam în pulberea drumului. De-a caii mă jucam.
Cu Iţicu. Cu Tutanu, cu Turturică, cu Gângu mă jucam.
Iţicu era calul meu. Calul lui Turturică era Tutanu.Gângu nu era nici cal, nici călăreţ. Fugea ca mânzul, pe lângă
herghelia noastră. Dacă Iţicu era calul meu, mă urcam eu în spinarea lui. Îl atingeam cu nuiaua. Ca pe un cal adevărat îl ardeam cu nuiaua. Iţicu fugea, necheza…Apoi, Iţicu ostenea de atâta alergătură. Deveneam eu cal.Iţicu devenea călăreţ. Era rândul meu acum să alerg, să nechez, să-l port în cârcă pe Iţicu. Cal nărăvaş eram.Nechezam, 309
