— Nu-ţi spun.
— Totuşi, mi-ai spus.
384
— Ţi-am spus că am făcut o şmecherie, dar nu ţi-am spus ce anume.
— Şi?
— M-am ales cu patru lei.
— Păstrează-i sănătos.
— Păi, asta-i povestea, că nu vreau să-i păstrez.Mâine-poimâine se însănătoşeşte jupânul. Mă pârăşte careva jupânului că am bani. Jupânul mă caută şi-mi găseşte biştarii. O să mă întrebe: de unde? O să mă bată şi pe urmă o să-i spun tot. Dacă îi spun tot, o să mă bată şi mai rău. Aş vrea să ieşim amândoi în oraş, să-i cheltuim.
Trebuie să-i fi găsit pe uliţă, ori să-i fi furat din buzunarul unui ţăran Dobrică Tunsu. Bani câştigaţi cu muncă nu i-ar risipi el cu atâta uşurinţă…
— Cum să-i cheltuim? Eu nu beau.
— Nici eu nu prea beau. Aşa, o ţuică, pot să gust. Tu nu înţelegi? Am patru lei! Vreau să-i cheltuim împreună…
— Acum, noaptea?
— Acum!…
— Ce putem cumpăra?
— O să vezi!… Hai cu mine!..;
— Unde?
— Hai cu mine îţi spun…
M-am spălat pe mâini, pe obraz. Îmi vine greu – să-l ascult şi-mi vine şi mai greu să nu-l ascult. De săptămâni de zile n-am citit o singură pagină. Mi s-a urât de moarte…Asta se întâmplă totdeauna când zi de zi faci aceeaşi treabă şi când treaba pe care o faci nu-ţi place, când de treaba aceasta nu te leagă nimic altceva decât nevoia de a câştigă o bucată de pâine. Căci acum m-am hotărât. Nu voi rămâne aci pe vecie. Cel mult până la primăvară. M-am legat cu jupânul să-l slujesc patru ani pe învăţătură şi pe mâncare.Meseria am prins-o repede. Ştiu să tăbăcesc piei de oaie.Ştiu să tăbăcesc chiar piei groase, 385
de bou. Nu e mare scofală. Am să plec. Să lucrez în altă
parte. Să mai umblu şi cu altceva decât cu piei împuţite. La toamnă o să încerc să merg la şcoală, să învăţ. Simt, de când trăiesc aci, că mintea mi se întunecă, că mă îndobitocesc…
Nu! Asta nu!…
Mi-aş schimba straiele, n-am altele. Mă uit la mine, mă
cuprindea jalea… Dobrică Tunsu îmi dă curaj:
— Ce naiba tot te priveşti aşa? Ce? Eşti ginere?
Sunt alţii mai rupţi…
Ne strecurăm afară în vârful picioarelor. Tragem după noi uşa. O închidem încet.
— Ţine-te după mine, îmi spune Dobrică Tunsu.
O ia în susul fundăturii.
A nins. Încă n-a căzut gerul. Zăpada sub picioare e moale, pe jumătate topită. Uliţa e luminată slab de felinare şi în fundul uliţei, acolo unde uliţa se închide, un felinar chior stă
de veghe.
Să tot fie ora şapte seara. E în ajunul Crăciunului. Pe centru umblă mai multă lume. Pe aici, acum e aproape pustiu…
Parcă ar cunoaşte drumul Dobrică Tunsu!… Deschide o poartă, cu zgomot, ca la el acasă. O trânteşte. Merge spre fundul curţii.
Cam înţeleg despre ce e vorba. Mă ţin după el cu inima cât puricele. Îmi tremură uşor mâinile. Totuşi, mă ţin după
Dobrică Tunsu.
În casa din fund, şi ea măruntă, asemenea caselor din uliţa cojocarilor – veselie… Nu cântă nimeni, dar se aud voci ridicate. Se aud şi râsete. Dobrică Tunsu deschide uşa.Cum sunt la un pas în urma lui, îl ajung. Intrăm amândoi deodată.
De ce mi se părea atât de mică, pe dinafară, casa? Uite ce largă e!… Rămânem lângă uşă.
Odaia e largă, pardosită cu scânduri. Într-un colţ al odăii, 386
un pian. Într-un colţ de masă, încă o masă. Pe lângă
pereţi, scaune. La masa din colţ, un băiat, cam de vârsta mea, cu o carte în faţă, citeşte, se opreşte din citit, notează
pe caiet. Iar citeşte, în gând, mişcându-şi buzele. Parcă ar şopti. Poate se pregăteşte pentru examen, învaţă o lecţie.
La pian cântă o fată în pielea goală. Numai în jurul şoldurilor poartă o pereche de pantalonaşi de culoare roz, scurţi, care nu-i acoperă nici măcar buricul. Părul ei e lung şi galben, ca părul mamei, şi ochii sunt albaştri, ca ochii mamei… îi lunecă degetele pe clape. Pe un scaun rotund fără rezemătoare, lângă ea, un bărbat cu gambetă cenuşie pe cap, dată puţin pe ceafă, cu mustăţi lungi, groase. O
ciupea din când în când de pulpe.
Pe alte scaune, alte patru fete cu rochii scurte, atât de subţiri… În salon, încă patru bărbaţi, mai tineri, mai bătrâni.
— Bună seara, Salomio.
— Bună, Tunsule. Ăsta cine e?
— Un prieten al meu.
— Boboc, nu?
— Boboc…
— Luaţi loc!
Salomia se poartă cu noi cum s-ar purta cu nişte domni.
