Ne aşezăm pe scaune. M-am făcut mic de tot. M-am stârcit pe un scaun şi simt că pe haina mea veche, dacă nu mă
astâmpăr, am să culeg varul. E spoită de curând odaia.
Suntem în ajunul Crăciunului. Oamenii şi-au spoit casele.
Şi casa a fost spoită pe dinăuntru.
Salomia e înaltă, voinică, oacheşă, poartă o rochie groasă, lungă până în pământ.
— Mergi cu mine? o întreabă Tunsu pe fata care cântă la pian şi de care bărbatul cu gambetă s-a depărtat.
Hai,Mimi, zău, hai…
— Nu pot, dragă. Sunt…
387
— Şi ce dacă? Hai!
— Nu se poate, mă, nebunule. Aşteaptă să iasă Gica de la odaie. Te duci cu ea.
— Până iese Gica, tratează-ne cu ceva, ţaţă Salomio, spune Tunsu.
— Acuşi vă fierbe ţaica o cafea…
Pe masa din colţ arde o maşină de spirt. Ne pregăteşteSalomia cafele. „N-am băut până acum cafea, îmi spun, o să-i încerc gustul.”
Bărbaţii au luat câte o fată. Au trecut cu ele la odăi.Au ieşit. Au plecat. Au rămas cinci fete în salon, cu Salomia şase. Tunsu o aşteaptă pe Gica. Întârzie Gica.
— E cu al lui Cotelici, cu negustorul. Când vine al luiCotelici scapă greu Gica, abia scapă, săraca…
Se deschide uşa. Coboară cele două scări, în salon, un popă – un popă uitat de moarte coboară în salon. E bătrân, cu barba mâncată parcă de molii. A fost altădată neagră
barba popii, pe urmă a fost albă, acum e de un galben-putred. Până la pământ îi atârnă sutana stropită cu noroi.Mâinile îi tremură şi într-o mână ţine crucea, în cealaltă stebla cu busuioc. Umblă cu botezul prin case, înaintea sărbătorilor. La spatele popii, cu jumătate de pas în urmă, ţârcovnicul cu căldăruşa. Începe să cânte pe nas, cu glas de înmormântare, popa – o rugăciune.
Pianul tace. Fetele, aşa cum se găsesc, aproape goale, vin lângă popă. Popa le stropeşte cu stebla de busuioc, le dă să-i pupe mâna, le dă să-i pupe crucea… Popa aruncă agheasmă
peste cele patru colţuri ale odăii. Miruie clienţii care au mai venit între timp, miruie băiatul din colţ care învaţă – băiatul madamei. Vreau, nu vreau, mă miruie şi pe mine. Îmi trece mâna şi crucea pe sub nas. Fie!…Pentru altceva mă adusese aci Dobrică Tunsu…
Salomia ridică rochia până sus. I se văd genunchii, pulpele. Poartă ciorapi lungi. Scoate de la ciorap o 388
pungă.Scârmă înăuntru, numără în palmă zece lei – zece lei în bani mărunţi numără Salomia în palmă. Îi aruncă pe toţi în căldăruşa ţârcovnicului.
Nu vede bine popa. Totuşi se apleacă şi se uită în căldăruşă. Ţârcovnicul ridică mai sus căldăruşa, până sub nasul popii.
O întreabă popa pe Salomia. Cu glas de dincolo de mormânt, cu glas mâncat de gândaci, de lilieci, cu glas de arătare o întreabă:
— Câţi lei ai aruncat în căldăruş, Salomio?
— Zece lei, taică părinte, atâta am avut…
— Numai atât, Salomio? Mă aşteptam cel puţin la un pol.
— Să ierţi, părinte Cinzeacă. Nu e acasă madama.
Aplecat în târg, după cumpărături şi, uite, încă nu s-a întors. Atâta câştigară fetele de când se lăsă întunericul…
Popa saltă barba. Îi tremură faţa. Îi tremură buzele:
— ’tu-vă mama voastră de pârţotine… Vin eu, preot bătrân, noaptea, să vă botez, şi-mi aruncaţi în căldăruşă
zece lei, ca la orbeţi, zece lei. Să-ţi fie ruşine… Să vă fie ruşine la toate… Scârmă-te la ciorap, scârnăvie, şi pune restul, până la un pol, în căldăruşă, că te ia mama dracului. Vă ia mama dracului pe toate, auziţi voi?…
— N-am, părinte Cinzeacă! Zău dacă am… Cum îţi spun, atâta câştigară fetele de aseară. Dacă veneai sfinţia-ta mai târziu, era mai bine. Mai sunt câţiva bărbaţi la odaie, cu fetele… Ia sfinţia-ta loc şi aşteaptă până ies.
— Bine, taică, bine. Iacă, am să aştept… Am să aştept.
Se aşeză popa pe scaun. Se aşează şi ţârcovnicul.
Salomia pregătise două ceşti de cafea, una pentru Dobrică, una pentru mine. Ne-am spălat pe bot. Cafeaua a servit-o Salomia popii şi ţârcovnicului. Ne spune la ureche:
— Mai staţi. O să vă fac şi vouă, după ce pleacă ţapul ăsta bătrân…
Soarbe popa cafeaua. O soarbe şi ţârcovnicul. Pe urmă, 389
popii îi cade capul în piept. Aţipeşte. Aţipeşte numai, nu doarme. Se deschide o uşă. Iese, cu gulerul paltonului ridicat, cu căciula trasă pe ochi, un băiat. Iese o fată în urma lui, ciufulită, şi-i întinde Salomiei doi lei. Salomia pune banii pe masă în faţa popii.
Până când n-au ieşit cinci clienţi, până ce în faţa popii nu s-au adunat încă zece lei, popa Cinzeacă a avut răbdare, a aşteptat, n-a plecat. A plecat numai după ce Salomia i-a mai aruncat, cu zornăit lung, în căldăruşă, încă o jumătate de pol… Binecuvântând a plecat popa Cinzeacă…
— La ce biserică slujeşte ăsta?
— La biserica dracului, îmi răspunde Dobrică Tunsu, aici lângă noi, la Sfântul Niculae. N-ai auzit toaca?
— Hai, Dobrică, treci la odaie. A plecat al lui Cotelici…
Fetele sunt toate triste. Când râd, parcă rânjesc, râd din gât, nu din inimă. Au lacrimi în inimă. Şi tristeţe. În ochi li se răsfrânge tristeţea. Mai tristă ca toate, Salomia. Şi băiatul din colţ, care s-a făcut că nu vede nimic, care a citit mereu, a luat note, a şoptit numai pentru el cuvânt cu cuvânt…
Rămân în salon. În urma popii au venit alţi băieţi.Straiele mele răspândesc miros greu. Fetele sunt obişnuite cu mirosul acesta.
Am băut cafeaua mea. Am băut-o şi pe a lui DobricăTunsu.
Salomia mă vede stânjenit, vine lângă mine, mă apucă de bărbie.
Degetele ei sunt scurte, groase, boante, aspre. Poate că a fost mulţi ani servitoare, a spălat vase, a frecat scânduri…
— Cu cine vrei să te duci bobocule? De un ceas te uiţi la toate fetele. Pe care ai ales-o?
— Pe niciuna, îi răspund. Pe niciuna… Auzi?… Pe niciuna…
