Iarna era în toi, dar aşa cum se întâmplă uneori, când vânturile îşi schimbă jocul, venise adiere călduţă dinspre miazăzi, cu ceaţă care începuse a muia şi a măcina zăpada.Oraşul, dezbrăcat deopotrivă de verdeaţă şi de straiele albe pe care le dăruise ninsoarea, îşi arăta, ruşinat parcă, întreaga lui urâţenie. Gardurile vechi, putrede, casele cu varul căzut înfăţişau pereţi buboşi, plini parcă de pecingine. Pe uliţe, noroi negru amestecat cu gloduri de zăpadă, şi dedesubt frunzele, care astă-primăvară erau tinere, acum mânjeau pământul, îl urâţeau. Nu mătura nimeni uliţele, nici măcar uliţa mare, nici măcar răspântia vegheată noapte şi zi de monumentul generalului Mantu.

Copacii goi, fără foi – ca nişte oameni cu braţele întinse în 394

sus, ca nişte oameni în pielea goală, păroasă, buboasă, neagră, îngheţată…

Se lăsa întunericul. Se lăsa întunericul care deopotrivă

acoperea şi puţinul care mai rămăsese frumos – o fereastră

dincolo de care zâmbea o glastră cu muşcate roşii, un balcon sprinten, un mănunchi de brazi tineri rămaşi încă

verzi în pofida morţii de care erau loviţi ceilalţi arbori –şi urâciunea.

Abia îi desluşeam faţa vărului Iancu.

— Ar fi bine să intrăm într-o cârciumă.

— Dacă vrei…

În târg, la tot pasul, cârciumi. Am intrat în cea dintâi care ne-a ieşit în drum. Ne-am aşezat la masă.

— Doi ţapi, comandă văru-meu.

Ni s-au adus doi ţapi.

Văru-meu Iancu Brătescu dintr-o dată şi l-a băut pe-al lui. Eu abia mi-am udat buzele.

— Nu-ţi place berea?

— Nu, e amară…

— Amară?! Bea măcar un sfert de pahar. O să-ţi facă

bine.

Dusesem paharul la gură şi băgasem de seamă că el priveşte atent mâna în care ţineam paharul. După ce am sorbit, mi-am pus mâinile pe genunchi, sub masă, să nu mi le mai vadă.

— N-arăţi bine deloc la faţă, vere, eşti galben.

Am început să râd.

— Niciodată n-am fost altfel.

— Cine te-a adus la tăbăcărie?

— Tata şi cu mătuşă-mea Finica.

— Urâtă meserie ţi-au ales.

— Urâtă, frumoasă, asta e.

— Ai fi putut să-ţi alegi alta.

— Nu m-am priceput.

395

— Ai de gând să înveţi tăbăcăria?

— Am avut de gând.

— Şi nu mai ai de gând s-o înveţi?

— Am învăţat-o. Nu-mi place. Aş vrea să fac altceva.Aş

vrea să citesc, să învăţ. Aici nu pot citi nimic. Simt că mă

îndobitocesc zi de zi.

— Cum sunt ceilalţi ucenici?

— Băieţi ca şi mine, veniţi de la ţară. Îi roade un singur gând: să treacă mai repede anii de ucenicie, să se întoarcă în satele lor, să devină patroni.

— Şi calfele?

— S-au îndobitocit, parcă nici n-ar mai fi oameni.Muncesc, mănâncă, beau. Sâmbătă seara, duminică seara, se duc la casa cu fete din fundătură.

— Te-au dus şi pe tine!

— O singură dată. M-a dus unul Dobrică Tunsu.

— Ai putea să te bolnăveşti, dacă mai calci pe-acolo.

— N-am să mai calc…

— Ispita e mare. Caută să te stăpâneşti. Oraşul mănâncă

oamenii. Vezi să nu te mănânce, Darie.

— N-o să mă mănânce, nene Iancule. Am să caut să nu mă

las mâncat…

— Nu mă miră deloc ceea ce mi-ai spus despre ucenici şi despre calfe. Mai demult, şi până acum câţiva ani, au fost pe aici, ca în toată ţara de altfel, organizaţii muncitoreşti.

Calfele, ucenicii, muncitorii de la calea ferată îşi aveau clubul lor. Se întâlneau, citeau, discutau. Se pregăteau pentru luptă şi pentru viitor. Unii şefi ai mişcării au trădat-o, au trecut de partea stăpânirii. Mişcarea însă n-a pierit. De când cu războiul, s-au luat măsuri aspre împotriva ei. În unele oraşe mişcarea a fost lichidată. Dar sămânţa ei a rămas pretutindeni. Trebuie să fi rămas şi pe aici. Dacă vrei să nu fii mâncat de oraş, caută această sămânţă. Poate ai norocul s-o descoperi într-o zi. Te-aş ajuta, dacă aş rămâne 396

mai mult timp aici. Abia ieri am venit de la Bucureşti. Am venit să-mi văd neamurile: pe unchiu-meu Tone, pe mătuşă-mea Finica, pe ceilalţi.I-am văzut. Am aflat de la ei că tuşa Maria are un băiat în oraş. I-am întrebat dacă te-au văzut de curând. Mi-au spus că te ascunzi, că-i ocoleşti.