A terminat frate-meu şcoala. Învăţătoarea a plecat toamna cu el la Bucureşti, la rudele ei, şi l-a dus pe frate-meu la 314
examen, la seminar. A trecut examenul şi a rămas la oraş
să înveţe carte. La internat a rămas să doarmă, să
mănânce. Dar înainte de a se duce să dea examen, frate-meu Gheorghe a şi făcut o boroboaţă – boacănă boroboaţă.
Rudele Bertei aveau un băiat, un împeliţat, la care ţineau ca la lumina ochilor. Era cam de-o vârstă cu frate-meu, diavolul. Au ieşit băieţii să se joace în curte. Din una, din alta, s-au luat la harţă. Orăşeanul l-a înjurat pe dezbrăcat.
Atât i-a trebuit lui frate-meu. Până să bage boierii de seamă, până să iasă în curte să-şi scape odorul din mâinile sălbaticului, măturase frate-meu lespezile cu el.
— Ne pricopsişi, Berto!… Ne aduseşi în casă un barbar, să ne omoare copilul…
— E băiat bun Gheorghe. E drept, cam iute la mânie.Poate l-a întărâtat cu ceva Sandu. Să-i chemăm pe amândoi, să întrebăm cum a fost, ce s-a întâmplat.
I-au chemat.
— De ce l-ai bătut pe Sandu, Gheorghe?
— M-a înjurat de mamă. Şi mama mea e moartă. De ce m-a înjurat de mamă?
— De ce l-ai înjurat, Sandule?…
— Mi-a plăcut să-l înjur… S-a înfuriat şi a sărit la bătaie.
M-a bătut.
Plângea. Se văicărea bătutul.
— Ăsta e de la ţară, e prost, nu ştie de glumă. La noi înjurătura e glumă.
— O fi! a răspuns, ţâfnos, frate-meu. Dacă mai mă
înjură, îl smintesc în bătăi, să ştiţi.
Peste câteva zile au scăpat de el. A intrat frate-meu bursier. Când termină – mai are niţeluş – o să-şi lase barbă, o să se facă popă… „Doamne miluieşte, miluieşte, miluieşte”… „Cunună-se robul lui Dumnezeu”…
Al doilea frate al meu – frate numai după mamă, frate-meu Ion – s-a bucurat de aceeaşi grijă din partea doamnei 315
Berta. Fără niciun folos. În patru ani, frate-meuIon n-a putut să calce în clasa a doua. Venea învăţătoarea dimineaţa, îl lua din culcuş, îl ducea la şcoală. Rămânea în clasă cât rămânea, o zbughea pe fereastră, dacă fereastra era deschisă…
Din sat a plecat Berta. A venit în locul Bertei un bătrân cu barbă roşie, Raimont Cucu. S-a aşezat cu amenzile pe oameni, să-şi trimită copiii la şcoală. A plătit tata amenzi cât a plătit, pe urmă n-a mai putut să plătească. În fiecare dimineaţă tata l-a luat pe frate-meu în cârcă, l-a dus la şcoală.
Venea frate-meu la prânz cu palmele umflate de lovituri, cu obrajii negri de pumni, cu coastele rupte. Zăcea, gata-gata să
dea ortul popii. Părul, pe jumătate jumulit de Barbă Roşie…
La nimic n-au slujit pedepsele. La nimic n-au slujit bătaia, ocara. Până la urmă, Raimont s-a lăsat păgubaş.L-a luat pe frate-meu de turul pantalonilor şi l-a aruncat afară, pe uşă..
— Să nu te mai prind pe aici!…
— Mulţumesc frumos! i-a răspuns frate-meu Ion din mijlocul şoselei.
Apoi a luat o piatră şi-a zvârlit-o în fereastra şcolii. Aspart un geam. A plătit tata geamul.
A încercat Barbă Roşie să-l mai amendeze pe tata…
— Nu e nicio pagubă. Mai mult de trei sferturi din copiii satului nu ştiu carte. Pentru atâta lucru nu se prăbuşeşte cerul peste oameni. Fetele, una dintr-o sută dacă ştie să se iscălească…
Mă întorc de la şcoală, după prima zi, stau cu mama de vorbă pe vatră şi-i povestesc cu de-amănuntul tot ce am auzit, tor ce am văzut în ziua aceea la şcoală.
Mama mă ascultă, se uită la mine. Văd cum pe obraz îi înfloreşte bucuria, ca un bujor.
— Cu Gheorghe ai să semeni tu, nu cu Ion. Tu ai să-nveţi carte.
316
— Te bucuri?
— Fireşte că mă bucur. Destulă inimă rea mi-a făcutIon.
Măcar tu să înveţi.
— Poate am să învăţ, mamă. Dar îmi trebuie un leu şi zece bani. Trebuie să duc mâine banii ăştia la şcoală.Ne-a cerut dascălul pentru tăbliţă, pentru abecedar, pentru condeie.
— Să vie taică-tău, să-ţi dea.
Seara a venit tata de la muncă. I-am spus povestea cu leul, la masă.
