S-a rupt gheaţa.
— La cine lucrezi?
— La Moţatu…
— Altul mai zgârâie-brânză nu găseai?
— Acolo m-a dus mătuşă-mea…
S-a plimbat cu mine spre margine, spre cimitir.
M-a iscodit în chip şi fel. I-am spus numai ce-am vrut să-i spun.
402
În centrul oraşului, acolo unde se încrucişează cele două
străzi largi, cu trotuare, se află monumentul unui general care nu a murit pe niciun câmp de luptă, monumentul generalului Mantu.
Şi în sat la noi se află un monument. Nu la vreo răscruce de uliţe, nici în faţa primăriei sau a şcolii sau a bisericii.
Monumentul din satul nostru se află în bătătura casei lui Ispas Capră, în curtea lui Ispas Capră. Capră e bătrân. Îi trăieşte nevasta. Numai copiii i-au murit mai demult, când era tânăr. A avut ceva stare, dar după ce i-au murit copiii, nu l-a mai îndemnat inima să muncească. A muncit numai cât i-a trebuit ca să aibă cu ce trăi. L-au purtat nişte rude îndepărtate la târg, la Turnu, prin judecăţi, pentru nişte pământuri care până la urmă n-au rămas nici ale lui Capră, nici ale neamurilor cu care se judeca, ci ale avocatului Vică Georgescu care, chipurile, l-a apărat pe împricinat de lăcomia rudelor.
La Turnu, acolo unde se sfârşeşte strada mare şi începe grădina publică, orăşenii au ridicat mai demult o statuie în amintirea soldaţilor care la 77 au trecut dincolo de Dunăre şi s-au bătut la Plevna cu turcii, alături de armatele ruseşti.
— Ce este asta? a întrebat Ispas Capră.
— Monument, i-a răspuns măturătorul care strângea frunzele de pe jos.
— Un monument? Pentru ce?
— Ca să-şi aducă aminte oamenii de soldaţii care au murit la şaptezeci şi şapte în războiul cu turcii…
Lui Ispas Capră i-a rămas în minte lămurirea gunoierului: oamenii au ridicat un monument ca să-şi aducă aminte de alţi oameni care au trăit cândva şi care acum au putrezit.
— La ce te gândeşti, Ispase? îl tot întreba nevastă-sa.
— Iacă, la ce-mi trece şi mie prin cap mă gândesc.
403
A vândut bucatele. Şi-a vândut o parte din pământ. Fără
să spună nimănui nimic, nici măcar nevestei, s-a urcat în tren şi s-a dus la oraş, la Turnu. La pietrarii care ridică în cimitir cruci şi monumente pentru morţi s-a dus Capră.
— Poţi dumneata, pietrarule, să-mi faci mie un monument?
— Ţi-a murit cineva?
— Nu. Nu mi-a murit nimeni. Pentru mine să faci monumentul,
— La cimitir?
— Nu. În faţa casei mele să-l faci.
S-a mirat pietrarul:
— În faţa casei?!
— Da, în faţa casei mele. Cu faţa spre şosea.
— Şi de ce vrei dumneata să-ţi fac eu un monument?
— Ca să-şi aducă lumea aminte mai târziu că acolo, în casa aia şi pe locul ăla, am trăit eu, moş Ispas Capră.
S-a tocmit mult cu pietrarul. Până la urmă s-a înţeles cu el. La plătit. S-a întors acasă şi a aşteptat să-i vină pietrarul cu monumentul.
La termenul hotărât, pietrarul s-a prezentat la IspasCapră
însoţit de doi meşteri.
— Unde e monumentul? a întrebat omul.
— Vine cu trenul!… Fă rost de nişte care, să-l aducă de la gară.
A luat cu chirie două care moş Capră şi s-a dus la gară. În lăzi bătute în cuie, mai grele decât pietrele de moară, i-a sosit de la oraş monumentul. Meşterii, aşa cum le-a cerut, i l-au ridicat în faţa casei, cu faţa spreşosea. E un stâlp înalt de piatră în vârful căruia stă de veghe un vultur de bronz cu aripile întinse a zbor. Pe monument, cu litere săpate în piatră, aurite, pietrarul a scris: Am ridicat acest monument, eu, moş Ispas Capră, ca să-şi aducă lumea aminte de mine.
L-a certat rău baba. Pe urmă s-a împăcat cu sminteala 404
bărbatului ei.
Acum Ispas Capră e bătrân şi bolnav. Zace în casă.
Sărăcia l-a cuprins cu totul. Nevasta îl hrăneşte cu zeamă
de fasole iarna, şi vara cu urzici, cu ştevie.
E bolnav pe moarte. Are poftă de o picătură de lapte.
— Du-te, fă muiere, şi cumpără-mi o cană de lapte din sat.
— Când erai în putere, nu ţi-ai cumpărat vacă. Ţi-ai ridicat în faţa casei monument. Scoală-te acum din pat şi du-te de mulge cioara din vârful monumentului. Mulge cioara, dacă ai poftă de lapte…
Ispas Capră oftează:
— Nu înţelege. Nimic nu înţelege muierea mea. Eu o să
mor, dar lumea o să-şi aducă aminte de mine. Du-te şi cumpără-mi o picătură de lapte…
